Cum arata, oare, jurnalul unui proaspat tatic, ce ganduri si emotii am regasi in paginile sale?
„Sotioara mea creste si tot creste. Imi place sa glumesc cu ea si sa-i spun ca atunci cand intra pe usa, intai se vede burtica si pe urma mamica. O tot necajesc, dar o si ajut. Ii este greu sa se aplece, sa se intoarca, ii este teama sa nu cada, sa nu fie lovita pe strada in burtica… Am grija de ea asa cum o sa am si de bebelusul nostru. Voi fi tatic! Atunci cand ma gandesc la asta mi se pare ciudat. Singurul tatic din viata mea de pana acum era al meu. Si acum, dintr-odata, EU voi fi taticul.
Oare e greu? Tot mi se pare ciudat. Pana acum eram doar eu si iubita mea sotioara. Daca familia noastra se va mari, ce se va intampla? Ce va trebui sa fac eu? Cred ca voi intelege ce am de facut pas cu pas, dar chiar si asa lucrurile imi par complicate. Acum inteleg ca viata unui tatic nu este deloc usoara. Privesc de multe ori atunci cand bebelusul se misca in burtica mamii lui, ii recunosc manuta sau piciorusul, il ating, dar parca tot nu-mi vine sa cred ca acolo este copilasul meu. Cum va fi cand va veni pe lume?…
Iubita mea sotie era internata deja pentru ca termenul la care bebelusul trebuia sa vina pe lume trecuse cu mult. Am mers la ea dimineata si seara, dupa serviciu. Intr-a treia dimineata, eram cam somnoros ca nu dormisem prea bine, ea radia de fericire; era parca mai frumoasa decat oricand. Ce avea oare, m-am intrebat, pentru ca in rest parea neschimbata. Mi-a spus, cu un zambet pe care nu o sa-l uit niciodata, ca sunt tatic. Nascuse in noaptea de dinainte o fetita minunata. Intai n-am crezut-o. Ma pacalea? Apoi m-a chemat sa mi-o arate prin geamul de la salonul nou-nascutilor. Era adevarat.
Minunea se intamplase: eram tatic, aveam o fetita mica, mica, dar frumoasa ca mama ei. M-a cam luat ameteala, drept sa spun. Cum se intamplase? De ce nu m-a chemat? Ei, oricum n-o puteam ajuta eu, dar… Mi-a spus ce e mai bine sa nu stiu prin ce trecuse… Am luat-o in brate si am sarutat-o inainte de pleca. I-am multumit, dar… ce cuvinte ar fi putut sa spuna ce simteam? Adevarul e ca aveam nevoie de timp ca sa ma conving ca totul e adevarat. ERAM TATIC! Am sarbatorit cu prietenii seara, dupa ce am fost sa-mi vad “fetele”. De-acum, asa o sa fie: am doua fete!…
Fetele mele au venit acasa. M-am speriat de cat de mica si galagioasa e bebelusa noastra. M-am tot invartit in jurul lor nestiind ce sa fac. Oricum, mi-e frica sa o iau in brate. Pare atat de fragila! Am tot intrat in panica ba ca nu respira bine, ba ca nu mananca destul, ba ca plange prea des, de s-a distrat medicul de mine atunci cand a venit sa ne faca vizita. Mi-a explicat cate ceva, dar eu tot paranoic am ramas.
Mi se pare normal sa controlez totul, desi sotia mea mi-a spus ca fetita noastra e perfecta. Soacra mea a venit cateva zile sa ne arate cum sa-i facem baie, acum am scapat. Mie tot mi-a fost frica sa o iau in brate, dar macar supraveghez totul cu foarte mare atentie, mai ales temperatura apei. Sa nu fie prea fierbinte, e temerea mea…
Am capatat obiceiul de a filma cat mai des momente importante din viata familiei noastre. Ca proaspat tatic vigilent ce sunt, nu las sa treaca nici un lucru neobservat. Am sa-i arat filmuletele cand o sa creasca, cand o sa se plimbe de mana cu un baiat… La ce ma mai gandesc!… Am inceput sa am curaj sa o ating, s-o tin in brate. Am ajutat-o chiar pe mamica de cateva ori sa-i schimbe scutecele. Brrr! Cum poate o fiinta atat de mica si dragalasa sa faca asa ceva in scutece? E ceva ce nu pot pricepe. Sotia mea se distreaza pe socoteala mea de cand i-am spua asta…
Am filmat-o pe micuta noastra in timp ce sugea laptic, in timp ce gangurea si radea. Ma bucur ca-l recunoaste si pe taticul ei si rade si la el. Ma simt atat de mandru cand o tin in brate! O parte din mine, sper ca partea mea cea mai buna, face parte acum si din aceasta mica fiinta. Ce minune!…
Facem plimbari lungi afara, in aer liber. Un prieten mi-a spus ca imping caruciorul cu un aer “de maxima competenta”! O sa-l vad eu atunci cand o sa aiba si el bebelus, ce stie el ce e acela un tatic adevarat?…
Fetita noastra e din ce in ce mai cuminte, intelege din ce in ce mai multe lucruri si-mi place sa-mi petrec timpul liber cu ea. Ne jucam cu jucariile ei preferate si ma bucur ca-i place ce-i cumpar eu, sau ne plimbam. Sotia mea a decretat ca avem o fetita precoce, dar spune ca de fapt asa sunt fetele. O sa vedem la urmatorul bebelus… De planul asta nu i-am spus nimic deocamdata… Dar fetita noastra trebuie sa aiba un fratior, nu? Iar eu sunt un tatic responsabil, toata lumea spune asta….
Inca un eveniment memorabil: fetita noastra a inceput sa mearga! Adica face pasi, ajutata, sprijinita, dar merge! Ce lucru uimitor!…
Experienta mea de tatic se imbogateste pe zi ce trece. Stiu acum o groaza de lucruri despre bebelusi si cresterea lor. Acum o ajut sa si manance cu lingurita, sa se ridice in picioruse si cate altele… Cel mai mult imi place sa stam de vorba. Ei ii spun: Ce-i spune fata lu’ taticu’? Si ea incepe: da-da, ga-ga, bu-bu… Si da, a spus si ta-ta. Pai, daca are un tatic ca mine?…
Vine Craciunul, sarbatoarea mea preferata, dar acum nu astept cu bucurie sa primesc ceva, ci de abia astept sa ii fac cadouri micutei mele… Am o misiune tare grea, trebuie sa fiu Mos Craciun. Costum am gasit, daruri am cumparat, dar mi-e teama ca o sa ma recunoasca… E tare isteata fata lu’ taticu’!”
