Dacă te întrebi din ce motive copilul tău îşi arată faţa „întunecată” acasă, în timp ce la şcoală sau în alte situaţii publice este un îngeraş, nu eşti singurul! Observi cu stupefacţie că în alte medii, copilul ascultă de adulţii din jur, că se comportă respectuos şi cuviincios, că strânge după el – ce mai, pare copilul perfect! Dar tu ştii mai bine: odată ajuns acasă, devine surd la cuvintele tale, ţipă, plânge, lasă dezordine…
Este o situaţie destul de comună: copiii mici sunt adesea extrem de manieraţi şi cuviincioşi faţă de alţi adulţi: bunici, bone, profesori şi educatori, chiar străini. Dar faţă de părinte, pare că uită subit orice regulă a bunul simţ sau orice urmă de respect şi responsabilitate.
Unde dispare acel copil cuminte şi responsabil şi de ce? Ajungi să te gândeşti că poate faci ceva greşit, sau că poate copilul tău nu te place, dacă se comportă atât de rău doar acasă, cu tine, în timp ce cu alţi adulţi este un scump!
Nu este nici un mister: de fapt, aceasta arată că cel mic se simte în siguranţă acasă, că se simte confortabil emoţional cu tine! Ca şi adulţii, cei mici îşi arată faţa cea mai urâtă faţă de persoanele cele mai apropiate, faţă de persoanele în care au încredere. Nici tu nu te comporţi exact cum ai vrea pe stradă sau la locul de muncă (oricât ai vrea să arunci cu ceva în şeful tău, zâmbeşti şi nu o faci; este mai probabil să-ţi reverşi nervii acasă, chiar să te cerţi cu partenerul).
Faţă de cei pe care nu îi percepem apropiaţi, purtăm masca conformismului, adaptându-ne la aşteptările sociale, la normele şi cerinţele bunului-simţ. Este ceea ce înseamnă a trăi în societate: îţi ţii sub control tendinţele agresive, jignitoare, care i-ar deranja pe ceilalţi.
În mediul sigur de acasă, lucrurile se schimbă. În primul rând, nu te temi atât de judecata celor dragi şi apropiaţi. Copilul ştie şi el că părinţii nu îl vor alunga şi vor continua să îl iubească, chiar dacă se comportă urât. În afara casei, teama de a fi judecat aspru, de a fi respins şi criticat funcţionează, controlând comportamentul copilului. Acasă, nu mai este chiar aşa.
În al doilea rând, copilul, ca şi adultul, se poartă natural, este el însuşi faţă de cei mai apropiaţi. Dispare nevoia de control al reacţiilor, dispare teama de a fi respins şi criticat. Este adevărat: ne revărsăm nervii adesea pe cei mai apropiaţi deoarece nu ne permitem să o facem în afara siguranţei căminului; aşa fac şi copiii.
În alte medii, copilul doreşte să fie acceptat şi plăcut, de aceea se conformează uşor cerinţelor (acasă ştie că este iubit). Influenţa mediului social joacă un rol în modelarea comportamentului. În plus, purtarea bună este mereu recompensată în public sau la şcoală, iar purtarea rea este mereu sancţionată imediat.
Acasă, din nou, lucrurile tind să stea uneori invers: purtarea bună rămâne fără recompense, dar purtarea rea este recompensată. În ce sens? Prin ţipete, crize de nervi, refuzul de a asculta, plânsete, copilul obţine mai multe: atenţie; putere; şi nu în ultimul rând, obţine ceea ce doreşte, căci părintele îi face des pe plac, îi dă ceea ce doreşte pentru a opri criza.
În public, nici părintele nu este la fel de uşor de manipulat: copilul mic învaţă rapid că „nu se face aşa ceva în public”, învaţă că nu i se acceptă anumite comportamente în public. Acasă, alta e situaţia…
De fapt, partea cea mai importantă este că purtarea urâtă este recompensată acasă: copilul obţine ce vrea de multe ori. Să nu uităm că cei mici testează continuu relaţiile cu părinţii: „dacă fac x, ce face mama sau tata?”.
Ce se poate face? În primul rând, părintele nu trebuie să îi dea putere copilului, oferindu-i ceea ce vrea când se comportă urât. În al doilea rând, copilul trebuie să înveţe cât mai curând că este şi acasă la fel de responsabil de actele sale; aceasta nu se poate face decât dacă părintele impune consecinţe pentru purtarea inacceptabilă.
