Cel puțin pe plan teoretic, toți știm faptul că adolescența este o perioadă dificilă. Ca adulți, am trecut de multă vreme peste problemele specifice acestei etape de varstă și ni se pot părea acum puerile, nesemnificative. Însă trecerea de la copil la adult este un proces care include multe dificultăți, de la cele legate de schimbări fiziologice si psihologice, la cele sociale.
Unii au parte de o trecere lină, de o transformare armonioasă, iar alții devin copleșiți de situație. Este vorba atat de circumstanțele exterioare, cat și despre temperament. Nu toți adolescenții sunt rebeli sau depresivi, bineînțeles. Însă mulți sunt, încercand să-și impună individualitatea, dar mai ales încercand să afle cine sunt ei ca indivizi.
Din nefericire, o problemă care nu pare a se diminua o reprezintă comportamentele autodistructive, mai exact, automutilarea, ce poate lua diferite forme. De la taieturi, la arsuri, la autolovire, mușcat sau smulsul părului, acest tip de comportamente reprezintă o reală problemă în randul tinerilor.
Ca statistică, automutilarea este frecventă în randul copiilor și adolescenților între 11 și 17 ani, însă nu este deloc o regulă generală. De asemenea, aceste comportamente par a fi mai frecvente la fete, deși acesta este doar rezultatul derivat din cazurile cunoscute. Probabil că cea mai gravă problemă o reprezintă faptul că multe din cazuri răman necunoscute, deoarece cel mai des, adolescenții ascund faptele lor.
De ce adoptă unii adolescenți comportamente autodistructive?
Probabil că e evident pentru oricine că acestea derivă din suferință, din tristețe și/sau furie. Și cel mai important, ele sunt adoptate deoarece tanărul nu știe altă cale de a se confrunta cu acea durere pe care o resimte. Uneori, chiar se autopedepsește. S-a acceptat că există o motivație pentru aceste acte – adolescenții nu sunt pur și simplu dereglați.
De fapt, durerea fizică resimțită în urma autorănirii are efect de eliberare, de diminuare a durerii psihologice, emoționale. Este un fel de a îți distrage atenția de la cealaltă problemă, mai gravă (depresie, furie, stres).
Mulți adolescenți spun că în urma resimțirii durerii fizice, cea de altă natură trece pe plan secund, astfel că răman o perioadă scurtă într-o stare de calm, de amorțire. De aceea, în mare parte din cazuri, automutilarea se face în zone ascunse vederii, motiv pentru care părinții, profesorii, chiar și prietenii răman neștiutori.
După cum s-a menționat, uneori aceste comportamente autodistructve sunt un fel de autopedepsire, atunci cand tanărul crede că merită să simtă durere, să sufere. Această credință e legată de o imagine de sine negativă și de autoînvinovățire (poate că se simte vinovat de divorțul părinților, poate că este victima unui abuz care se autoblamează că a acceptat abuzul).
Mai rar, automutilarea este un strigăt pentru atenție, spre deosebire de tentativele de sinucidere; există o diferență, deși uneori este mai puțin clară. Tinerii care se rănesc constant au grijă să nu fie descoperiți și nu își provoacă răni care i-ar duce la spital, sau care le-ar pune viața în pericol. Scopul este doar durerea. Spre deosebire de aceștia, cei care doresc să tragă un semnal de alarmă și au tentative de suicid o fac în mod dramatic și vizibil.
Însă, cum s-a zis, uneori linia nu se poate trasa clar. Automutilarea poate fi în sine o tentativă de sinucidere, însă atunci nu este în general un act repetat în mod regulat.
Destul de rar, de asemenea, aceste acte sunt rezultat al revoltei, chiar al dorinței de a părea diferit, neînțeles, unic. Grupul sau unii prieteni pot avea o influență spre adoptarea acestui comportament, ca dovadă a tăriei, a curajului, sau ca un fel de pact că sunt altfel decat restul.
Care este motivul acestei suferințe ce duce la comportamente autodistructive la adolescenți?
Din păcate, este greu de spus. O parte considerabilă a acestor tineri au crescut într-un mediu familial disfuncțional, o parte au fost abuzați (fizic, emoțional, sexual). Dar există și tineri ce cresc în familii fericite, care devin depresivi. Motivul poate fi oricare, de la o dragoste refuzată, la respingerea de către colegi și izolarea socială, la un examen picat. Adolescenții sunt foarte sensibili, deși unii nu ar crede avand în vedere cum se afișează.
Un alt motiv mai evident îl reprezintă anumite tulburări de ordin psihologic, precum sindromul de stres posttraumatic, tulburarea bipolară, autismul. Și nu în ultimul rand, depresia, care ESTE o tulburare reală, nu doar o stare temporară.
Ce pot face părinții unui adolescent care se automutilează?
A ignora acest tip de comportament în ideea că este o fază trecătoare e, evident, o greșală. Însă tinerii autodistructivi nu au nici nevoie de discursuri moraliste și cu atat mai puțin de ceartă și pedeapsă. Acestea nu ar face decat să înrăutățească situația.
De asemenea, nici o reacție exagerată din partea părinților nu este recomandată, oricat de șocați și îngrijorați ar fi aceștia. Părinții trebuie să-și păstreze o atitudine calmă și înțelegătoare, oricat de dificil ar fi. A judeca adolescentul prin prisma ochilor de adult e, din nou, greșit. Poate că ție, ca om matur, ți se pare că tanărul duce o viață bună și nu are nici un motiv să facă așa ceva. Sau poate că motivul său ți se pare nesemnficativ, comparativ cu problemele reale din viața de adult. Însă, evident, pentru adolescent, durerea sa este reală și insuportabilă.
Calea cea mai rațională este atat cea de a vorbi cu tanărul, fără judecată, fără plansete, fără superioritate și direcționarea sa spre un psiholog cu care să poată vorbi deschis. Un specialist este în măsură să ajute tanărul să afle rădăcina durerii, dacă nu o știe și mai ales să descopere alte moduri de a se confrunta cu aceasta.
Singura parte bună este că, în timp, deseori aceste comportamente autodistructive se opesc. Însă aceasta nu înseamnă neapărat că s-a rezolvat problema, rădăcina, de aceea e mereu de preferat ca adolescentul să aibă cu cine vorbi.
