Fotbalul este cel mai popular sport de pe planetă. De fapt, este mai mult decât un sport. Este un fenomen social, care produce zi de zi evenimente de larg interes, așa cum se poate vedea din secțiunea de știri a acestui site.
România a avut și ea un cuvânt de spus în istoria disciplinei. Numai două echipe din Europa de Est au câștigat Cupa Campionilor Europeni, iar una dintre ele este Steaua București, în 1986. Steaua a câștigat și Supercupa Europei în acel an, iar în 1989 a jucat finala celei mai importante competiții intercluburi.
Prima echipă românească care a jucat o semifinală de cupă europeană a fost Universitatea Craiova. În 1983, oltenii au ajuns în penultimul an al Cupei UEFA. Un an mai târziu, Dinamo se califica până în semifinalele Cupei Campionilor Europeni.
Cea mai recentă reușită a fotbalului românesc este calificarea naționalei la Euro 2024.
Cine a adus prima minge de fotbal?
Te-ai întrebat vreodată cine a adus fotbalul în țara noastră? Potrivit istoricilor, prima dată s-a dat cu piciorul în mingea rotundă în Transilvania și în Vechiul Regat înainte de începutul Primului Război Mondial. Jocul a fost adus la noi de străinii și studenții plecați la studii în Occident. Unul dintre ei a fost Mario Gebauer, despre care se spune că a fost primul om care a adus o minge de fotbal în țară, la finalul secolului al XIX-lea.
Fotbalul a atras încă de la început prin simplitate și prin accesibilitate. Cu alte cuvinte, toată lumea înțelegea ce are de făcut și toată lumea putea să joace, indiferent de condiția socială. După 1918, această disciplină a devenit cea mai populară din România. O etapă importantă în promovarea ei a fost apariția publicațiilor tematice.
Viitorul „sport rege” s-a instalat în „camera tronului”. La un an după adoptarea Legii educației fizice, mai precis în 1930, s-a înființat Federația Română de Fotbal, care gestiona competițiile create pe tot teritoriul țării, între cluburile înființate în perioada interbelică. Cine deținea o minge putea să fie simultan președinte, antrenor și căpitan al echipei, pentru că acea minge era peste puterea de cumpărare a unui om obișnuit.
Cluburile anunțau în presă când urmau să aibă loc antrenamentele, întrucât ele nu erau zilnice, ca în ziua de astăzi. De aceea, cineva care voia să facă mișcare în cadru organizat avea timp să practice mai multe sporturi, mulți dintre fotbaliștii ajunși la națională remarcându-se și în tenis, atletism sau hochei pe gheață.
CA Oradea, campioană în două țări în același an
Primele cluburi importante s-au înființat la Timișoara. Este vorba despre Chinezul și Ripensia, ultima echipă având și cei mai mulți fani în acea perioadă. Un alt club de menționat din perioada interbelică este Rapid București, care era finanțată de Căile Ferate Române. La rândul ei, Venus a fost printre primele echipe care a făcut transferuri de jucători, permițându-și să plătească sportivii.
În acel peisaj de început s-au mai remarcat Maccabi – clubul minorității evreiești, Universitatea Cluj, Amefa Arad sau Clubul Atletic Oradea. În 1940, când Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, arădenii au ieșit campioni în ambele țări.
La nivel de națională, primul meci de referință s-a jucat în 1922, când, la Belgrad, a avut loc întâlnirea dintre România Regală și Serbia Regală, câștigată de români. Echipa națională era o oglindă a României Mari, având în componență etnici români, maghiari, germani, evrei sau italieni.
Ca elemente de cancan, trebuie spus că cele mai multe echipe evoluau în sistem 2-3-5 (adică doi fundași, trei mijlocași și cinci atacanți) și că jucătorii nu aveau numere pe tricou. La antrenament nu exista partea de pregătire tactică, ci se dădeau câteva ture de teren, apoi se trecea la miuță. Probabil că mulți dintre fotbaliștii de azi și-ar dori antrenamente ca la începuturile fotbalului, dar salarii și prime de joc ca în 2024…
