Timiditatea la copil este o trăsătură care aduce după sine o lipsă de încredere în sine, o lipsă de curaj şi de îndrăzneală, o atitudine de retragere din unele situaţii sociale, de aşa-zisă sfiiciune, de excesivă modestie şi sensibilitate.
Copilul timid nu vorbeşte decât dacă este întrebat, roşeşte dacă este în centrul atenţiei, preferă singurătatea şi liniştea locului pe care îl delimitează ca fiind zona sa de protecţie şi siguranţă, aceasta fiind de obicei familia. Calităţile unui timid nu pot fi apreciate decât dacă este bine cunoscut şi nu pot fi puse în valoare decât dacă i se arată încredere şi are certitudinea că persoanele din jurul lui sunt binevoitoare.
Timiditatea poate fi o atitudine care se manifestă toată viaţa, dar poate fi controlată, iar repercusiunile ei pot fi micşorate sau chiar eliminate. Există mulţi copii timizi, este o atitudine uneori normală pentru ei, care de-abia încep să se acomodeze cu societatea şi cerinţele ei. Părinţii trebuie să vegheze ca această înclinaţie a copilului lor să nu se amplifice, să nu devină un handicap care să marcheze dezvoltarea şi evoluţia lui. Timiditatea nu este un defect, dar în nici un caz nu trebuie nici neglijată, nici ignorată de către părinţi, familie, prieteni şi cunoscuţi.
Ce poţi face dacă ai un copil timid?
Copilul timid este un copil retras, care îşi face cu greutate prieteni, nu preferă jocurile de grup şi evită mulţimile. Nu-i place să participe la evenimente, cu greu poate fi convins să recite sau să cânte la o serbare şi atunci când o face, are trac, uită ce rol are, se înroşeşte şi se bâlbâie. Nu răspunde la şcoală decât dacă e solicitat, nu ridică mâna şi nu e sigur pe cunoştinţele sale. Preferă să stea în spate, neobservat, se ascunde şi nu este activ la nici un eveniment care implică participarea mai multor persoane, fie la şcoală, în timpul liber sau în familie. Vorbeşte puţin, cu voce înceată, nesigură.
Este foarte sensibil dacă este mustrat sau i se spune că a greşit. Nu reacţionează dacă e nedreptăţit sau persecutat, nu are curajul de a lua atitudine pentru a se apăra. Copilul timid nu se simte bine decât în “cuibul” familial, acolo unde e sigur că e iubit şi acceptat aşa cum este; copilul timid e conştient că e diferit de ceilalţi copii, mai îndrăzneţi, îi evită aşadar şi preferă singurătatea.
Puţin câte puţin, se complace în a pierde şi poate deveni apatic şi inactiv, considerând timiditatea lui drept un handicap de neînvins. De aceea, părintele trebuie să ştie cum să procedeze pentru a diminua această atitudine, trebuie să ştie să-i acorde tot ajutorul de care copilul are nevoie pentru a învinge timiditatea şi pentru a căpăta încredere în sine.
Cum putem ajuta un copil timid să-şi recapete încrederea în sine?
Copilul timid are nevoie continuu de recunoaşterea meritelor sale, de încurajări şi apreciere. Părintele trebuie să aibă grijă să-l laude; să nu lase să treacă neobservată nici o reuşită, fie ea cât de mică. Orice notă mai mare, orice sarcină îndeplinită trebuie să fie un prilej de a scoate în evidenţă meritele, calităţile lui. A-l ajuta să capete încredere în propriile calităţi este de cel mai mare interes; a aproba şi a preţui realizările copilului înseamnă a-i spori încrederea în forţele proprii. Laudele şi recompensele trebuie întemeiate tocmai pe aceste merite, care trebuie evidenţiate.
Trebuie, de asemenea, să se constate şi să se ţină cont de faptul că un copil timid se remarcă printr-o sensibilitate mai accentuată decât alţi copii. Criticile, reproşurile, pedepsele, toate aceste metode de control, supraveghere şi corectare nu au acelaşi efect asupra unui copil timid. Sensibilitatea lui şi lipsa de încredere în propriile calităţi şi merite îl fac să perceapă în mod diferit aceste critici.
Trebuie, aşadar, procedat cu mare atenţie în cazul unor greşeli sau eşecuri. Nota de asprime trebuie atenuată, calmul şi blândeţea fiind mai eficace într-o discuţie cu un copil timid. Un regim de pedepse şi critici nu fac decât să accentueze dificultăţile de adaptare şi de încredere ale copilului. Timiditatea lui îl va face să se blameze şi să se considere vinovat chiar şi atunci când nu e cazul, ceea ce îl va determina să se victimizeze tot timpul şi să se închidă în sine.
Un copil timid trebuie tratat diferenţiat şi în alte situaţii decât cele familiale. La şcoală, trebuie luată legătura cu profesorii, pentru ca aceştia să îl poată ajuta. Timiditatea, repetăm, nu e un handicap, dar poate împiedica copilul să-şi manifeste şi dezvolte abilităţile şi talentele. Înclinaţia lui de a fi retras, sfiala şi emotivitatea care îl caracterizează nu îl vor lăsa să fie competitiv, să demonstreze ce ştie şi ce poate.
Copilul timid nu ridică mâna să răspundă atunci când cunoaşte răspunsurile, nu se oferă să iasă la tablă sau să participe la activităţi de grup. Cadrul didactic trebuie să aibă grijă să îl solicite, să îl încurajeze, să demonstreze răbdare şi competenţă. Încurajat şi pus în valoare, copilul timid poate avea reuşite şcolare deosebite, depinde numai de mediul în care el evoluează şi în care se dezvoltă.
Atât rudele, cât şi cercul de prieteni şi cunoscuţi trebuie să-l trateze cu aceeaşi atenţie pe copilul timid. În nici un caz acesta să nu fie exclus de la nici un eveniment la care participă toţi ceilalţi membri ai familiei, chiar dacă el însuşi o solicită. Puţin câte puţin, copilul timid va învăţa să socializeze, îşi va învinge reţinerile şi se va adapta unei vieţi normale.
Va căpăta curaj şi încredere în calităţile sale, va agrea imaginea pe care o are, va dori să se afirme ca personalitate şi va aprecia recunoaşterea şi laudele de care se bucură de la cei din jurul său. Cu sprijin, copilul va fi înarmat cu tot ceea ce îi trebuie pentru a depăşi dificultăţile şi va face faţă cu succes provocărilor vieţii.
