Dezbaterile despre dreptul de recurge la avort, de a întrerupe voluntar o sarcină revin în forţă odată cu propunerea de lege recentă din Polonia, unde partidul aflat la guvernare şi Biserica Catolică au decis să interzică femeilor dreptul la alegere.
Poziţia acestora din urmă este destul de clară şi nu este deloc nouă: conform noii legi, o femeie ar avea dreptul de a întrerupe sarcina doar dacă sănătatea îi este în grav pericol din cauza sarcinii sau a naşterii, dacă există dovezi medicale ale unor grave malformaţii congenitale ale fătului sau dacă sarcina este urmarea unui viol. În rest, nici o altă circumstanţă nu ar justifica un avort. Legea a stârnit valuri de proteste, femeile din Polonia şi întreaga lume revendicându-şi dreptul de libertate a alegerii.
Nu este o problemă simplă la care se poate da o soluţie definitivă şi satisfăcătoare pentru toate părţile – dacă ar fi astfel, nu ar fi existat de-a lungul timpului aceeaşi dezbatere. Din punct de vedere religios, dreptul la viaţă este sacru şi nu poate fi refuzat; avortul e egal cu crima, considerând că din perspectiva majorităţii marilor religii, fătul este fiinţă umană cu suflet şi conştiinţă încă de la concepţie (deşi este uneori tolerat în situaţia în care viaţa femeii ar fi în pericol: viaţa, nu sănătatea).
Însă din punct de vedere moral, social, psihologic, lucrurile nu mai sunt atât de simple şi limitate. Psihologic, un avort are efecte negative asupra multora care aleg această variantă. Din cealaltă perspectivă însă, ce efecte are un copil nedorit asupra părinţilor (sau mai ales a unei mame singure)? Mai mult, cum va creşte un copil care nu a fost dorit şi care poate ajunge neglijat sau chiar abuzat, fiind privit ca “problema care a stricat viaţa femeii”??
Din punct de vedere social, lucrurile sunt şi mai spinoase; o societate îşi are normele sale, pe care membrii trebuie să le respecte. Dar dacă societatea le interzice unele drepturi oamenilor, aceştia găsesc întotdeauna căi de a ocoli legile. Nu doar că o parte semnificativă dintre copiii nedoriţi ajung în case de copii unde nu beneficiază de condiţii bune, însă interzicerea dreptului la avort a dus şi va duce mereu spre problema majoră a avorturilor clandestine şi chiar, în cazuri mai rare dar mai tragice, la situaţii de infanticid.
Se estimează că un număr enorm de femei poloneze recurg la avorturi clandestine, punându-şi sănătatea în pericol. Cunoaştem situaţia, deoarece în România au existat mult prea multe astfel de cazuri în perioadele în care întreruperea sarcinii era ilegală. Un procent mult mai mic ajung la infanticid după naştere, şi deşi am fi înclinaţi să credem că acestea sunt cazuri extreme şi foarte puţine, nu este astfel. Şi deşi din punct de vedere religios, un făt este egal cu o fiinţă umană, nu putem totuşi nega faptul că uciderea unui bebeluş nou-născut nu se compară ca acţiune cu un avort.
O opinie extrem de pragmatică şi nu neapărat corectă este cea a celor ce susţin că un făt este, în prima perioadă a sarcinii, doar o “aglomerare de celule”; e o poziţie care justifică şi alină conştiinţa femeilor, deşi sunt chiar şi persoane nonreligioase şi medici ce nu aderă la această viziune cam utilitară şi simplistă.
Fiecare femeie are până la urmă propiile motive şi îşi găseşte (sau nu) propriile justificări pentru care este nevoită şi alege să întrerupă o sarcină. Nimeni NU vrea să o facă. Sigur, se poate răspunde că dacă nu vrei să faci avort, e simplu să nu rămâi însărcinată.
Însă chiar este aşa? Chiar şi în ziua de azi, procentul de femei tinere neinformate asupra contracepţiei adecvate este uimitor; există şi cazuri în care metodele contraceptive dau greş (mai ales dacă femeia alege, din motive religioase sau altele, metode naturale, care de fapt oferă protecţie minimă); există şi cazuri în care femeile au fost abuzate sau uneori seduse, convinse prea uşor să îşi asume un mare risc. Sigur, putem judeca unele dintre aceste femei, însă ce trebuie făcut?
Să acordăm dreptul de alegere unora şi altora să le impunem să aibă copilul, analizând în ce situaţie a rămas însărcinată una sau cealaltă? Şi cine are moralitatea, înţelepciunea şi dreptul de a face o astfel de judecată şi de a oferi un verdict corect? Politicienii? Preoţii (care nu sunt toţi “fără de păcat” şi nici toţi chiar înţelepţi)?
Dreptul la viaţă a fătului nenăscut sau dreptul la alegere? Nimeni nu poate oferi un răspuns complet şi mulţumitor pentru toată lumea. Însă este cineva (om, entitate politică, juridică, religioasă) îndreptăţit să impună tuturor femeilor, cu mici excepţii, să aibă un copil pe care nu şi-l doresc şi mai ales pe care nu îl pot creşte adecvat? Nu faci mai mult rău oare în numele sacralităţii vieţii, de fapt rezultatul fiind cel de a distruge nişte vieţi (fie că e vorba de cea a mamei sau de cea a copilului)?
Poate că partea cu adevărat clară este cea că interzicerea avortului nu duce la eliminarea acestui act, ci la modalităţi clandestine, mai periculoase, de a îl întreprinde (ar fi trebuit să învăţăm din istorie că nu este o lege cu efecte pozitive, dimpotrivă!).
