Un parinte isi iubeste natural si neconditionat copilul; exista insa si rare si triste cazuri in care aceasta iubire de parinte este distrusa de la radacini. Va prezentam povestea unui tata care, odata ce si-a pierdut sotia, nu mai poate gasi iubire pentru copilul care i-a rapit-o (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Ce fel de tata nu-si poate iubi copilul?
Am scris despre ceea ce mi s-a intamplat si la inceput nu am vrut sa trimit aceasta istorie; insa m-am gandit ca poate va fi un fel de usurare, un fel de confesiune pentru mine. Sunt un tata tanar si de doi ani incoace incerc sa ma inteleg, sa ma vindec de durere, sa trec peste totul, in speranta ca intr-o zi nu-mi voi mai privi fiul ca si cum ar fi un vinovat. Am citit mult despre altii in situatia mea si se pare ca a impartasi gandurile este un pas inainte in a iti reveni dupa o tragedie. Oricum, doar cei care ma cunosc bine ma vor recunoaste in aceasta marturisire a mea…
Ma simt vinovat – mai mult decat vinovat, ma simt ca si cum nu merit nimic. Insa nu imi pot iubi copilul, nu pot vedea, cand ma uit la el, decat cum mi-am pierdut sotia. Uneori, il privesc cu furie si desi ii ofer tot ce are nevoie, stiu ca intr-o zi, fiul meu va pricepe ca in inima mea nu simt pentru el iubire adevarata de tata. Chiar incep sa ma tem ca aceasta furie sa nu iasa la un moment dat, sa nu rabufneasca – daca nu o mai pot controla si imi lovesc copilul? Deocamdata nu intra in discutie – este doar un baietel de doi ani si ceva. Dar cand va fi adolescent?…
Sotia mea a ramas insarcinata mult prea devreme, chiar inainte de a ne casatori. Tocmai de aceea am grabit si nunta, desi oricum o doream, caci o iubeam mai mult ca pe orice. Si apoi, ea a murit la nasterea copilului. Astazi, nu se prea mai intampla asa tragedii. Dar iata ca mie mi s-a intamplat.
Complicatii neasteptate, desi medicul ne spunea ca, daca ea se ingrijeste cu atentie in timpul sarcinii, totul va decurge bine. Sarcina era incadrata in ceea ce se numeste „sarcini cu risc” inca de la inceput – eu as fi ales sa o intrerupem, insa draga mea nici nu dorea sa auda de asa ceva; era o crima, zicea ea. Dar uite ca o crima tot s-a intamplat…
Sotia mea a murit dand nastere copilului nostru – si de atunci eu nu il pot ierta. El mi-a luat-o, daca nu ar fi fost el, as fi fost si azi cu ea. El nu stie si nu are propriu-zis vreo vina, realizez asta prea bine. Dar ce poti face cand nu poti decat sa simti tristete si furie? Dupa mai mult de doi ani, vad fata fiului meu si nu ma gandesc decat la ce s-a intamplat pentru ca el a aparut pe lume.
Intelegeti acum de ce ma simt si vinovat si rau? Pentru ca nu cred ca un om care nu este rau pana in adancurile sale ar putea sa simta asa; doar un om rau nu-si iubeste copilul, care la urma urmei este o fiinta nevinovata si nestiutoare. Cred ca o persoana mai buna ar fi reusit sa inteleaga faptul ca ceea ce s-a intamplat a fost o tragedie, o cruzime a naturii, fara vina cuiva; cred ca o persoana mai buna ar fi simtit iubirea de tata, care ar trebui sa apara in orice situatie. Eu am dat vina pe medic, apoi pe fiul meu…
Ma intreb acum daca eu, ca om, mai sunt de fapt in stare sa iubesc. Odata ce sotia mea s-a dus, parca toata iubirea mea a disparut; nu mai sunt deloc asa cum eram si nu mai simt nimic pentru nimeni. Sunt un mare nimic. Si nu-mi pot iubi copilul ca orice tata normal, sunt secat…
Fiul meu sta mare parte din timp la bunicii sai; sperand totusi ca intr-o zi va aparea acea samanta de iubire de tata, il iau la mine si stau cu el macar trei zile din saptamana. Parintii si socrii mei imi spun ca trebuie sa ma recuperez, ca ma voi vindeca si apoi totul va fi normal. Ei nu stiu cata furie adun cateodata in mine, amintindu-mi de ce s-a intamplat. Ei nu stiu ca, in afara de faptul ca nu simt iubire, cateodata ma tem de cata furie simt. Ei cred ca este vorba doar de perioada de doliu, dupa care lucrurile vor fi in regula.
Nu sunt genul care vorbeste despre viata sa – in afara de o sedinta inutila de terapie, doar asa impartasesc gandurile mele: scriind sub anonimat ceea ce traiesc; in speranta ca, totusi, acest gen de confesiune ar ajuta. Stiu ca multi mi-ati spune sa nu ma invinovatesc, mi-ati spune ca nu sunt un om rau, ci doar un om care sufera. Dar un tata nu ar trebui sa poata sa infrunte orice suferinta de dragul copilului sau? Nu ar trebui sa-si iubeasca copilul indiferent de ce se intampla?
Am citit despre gelozia tatalui fata de fiul sau nou-nascut – pare-se ca unii tati, odata ce au un copil de sex masculin, simt o gelozie fata de fiu, pentru ca mama acorda toata atentia si iubirea sa bebelusului; ei simt ca acest fiu le-a furat sotia. Insa in cazul meu, chiar asta este situatia; si desi stiu ca fiul meu nu este vinovat in mod real, nu pot sa ma opresc sa gandesc: „din cauza ta ea nu mai este”.
Cred ca cei care spun ca durerea trece cu timpul ori nu stiu cum este, ori incearca sa minta, sa ofere o slaba speranta; durerea pierderii unei fiinte dragi nu trece; nu scade deloc; lasa un gol si tu nu poti face decat sa te obisnuiesti cu durerea, nu o poti vindeca cu adevarat. Si cred ca toata viata voi simti aceasta durere care ma va opri sa-mi iubesc cum trebuie copilul. Cum sa iubesti cand nu mai ai nimic in inima? Si cand pe langa durere se infiltreaza si o furie tacuta?…
