Viitorul copiilor noştri – de ce părinţii n-ar trebui să-şi facă prea multe aşteptări de la copiii lor??

0
709
Viitorul copiilor
Viitorul copiilor

Orice părinte are visuri şi aşteptări de la copiii săi: să fie inteligenţi, descurcăreţi, să aibă o profesie de succes, să îşi întemeieze la rândul lor o familie…

Însă uneori exagerăm cu aceste aşteptări, avem idealuri măreţe, de parcă progenitura noastră trebuie să devină un om de geniu! Ceea ce unii părinţi uită este faptul că succesul copiilor nu este egal cu succesul lor propriu, că ei vor avea propria lor viaţă, că faptul că ei se vor descurca bine nu este indiciul sigur că au fost părinţii perfecţi!

Lori, 31 ani: „Tata era avocat, mama contabilă; am avut multe avantaje, dar nu am avut o copilărie grozavă. Motivul? Parcă de când am început să fac primii paşi, părinţii se entuziasmau, mă aplaudau, însă în acelaşi timp, îmi cereau să fac mai mult, mai bine. Mereu, în orice situaţie! Nu îmi ziceau că nu fac destul de bine, dar mereu îmi dădeau de înţeles că trebuie să fac şi mai bine, şi mai multe. Aceasta mereu, în orice situaţie, dar în special la şcoală. Luam premiul II? Trebuia să iau premiul I data viitoare. Luam premiul I? Trebuia să merg la olimpiade şi concursuri, la cât mai multe. Nici măcar cum arătam şi cum mă îmbrăcam nu era bine: trebuia să fiu mai îngrijită, mai slabă (!), mai elegantă (elegantă, la 12 ani!). Niciodată, bineînţeles, nu am reuşit să mă ridic la standardele lor. Ceea ce m-a făcut să mă simt din ce în ce mai rău, mai incapabilă. Chiar şi acum, nu sunt perfect mulţumiţi de profesia mea (ei mă voiau doctor, eu sunt director marketing), nici de soţul meu (nu e destul de bogat, deştept etc.). Şi chiar dacă azi ştiu că ei doar doreau tot ce e mai bun pentru mine şi credeau că pot realiza mai multe, tot mă simt, atunci când sunt cu ei, ca şi cum i-am dezamăgit şi ca şi cum nu sunt îndeajuns de bună! (ceea ce soţul meu neagă insistent)…”

Dan, 33 ani: „Am fost un copil răsfăţat, dar şi împins până la limită! Tata e scriitor, şi încă unul bun. Mama, profesoară. Din scutec, eu trebuia să fiu profesor universitar în domeniul lor, Litere. Era tragic să iau vreun 9 la limba română, engleză, franceză, la filosofie… Trebuia să fiu în top şi să mă şi pasioneze. Am ascultat ce am ascultat, până ce, în penultimul an de liceu, am răbufnit: „nu vreau să fiu ca voi, vreau să fac ce aleg eu să fac!”. Sfidător, am dat la facultatea de chimie. Logic că ai mei s-au arătat şi dezamăgiţi, şi scârbiţi, nu au realizat că e vina lor, că ei sunt motivul revoltei mele. Partea cea mai tristă: chiar iubesc să scriu, nu am veleităţi de chimist; de fapt, nu prea suport ceea ce fac. Chiar eram făcut pentru o carieră în literatură, însă nu am suportat ideea că ei mi-au stabilit în amănunt viaţa fără ca eu să particip la acest plan!”

De ce părinţii n-ar trebui să-şi facă prea multe aşteptări de la copiii lor?

Copiii nu se simt în stare să se ridice la nivelul aşteptărilor. A-ţi aprecia copilul e una, dar a te aştepta să facă tot bine sau să facă exact ce-ţi doreşti tu să facă e alta. Când impunem (mai direct sau mai subtil) ca el să fie cel mai bun sau să facă ceea ce dorim noi, el iniţial şi-ar dori să ne facă mândri, dar apoi apare teama că nu va fi în stare să fie ceea ce vrem noi să fie! Apare lipsa de încredere, mai ales dacă îi cerem din ce în ce mai mult sau dacă ne arătăm dezamăgiţi că nu a putut mai bine. Unii copii ajung să simtă că nu sunt îndeajuns de buni şi vinovaţi, ceea ce va continua la vârsta matură.

Mai rău, copiii se simt presaţi să le facă pe plac părinţilor care au aşteptări mari de la ei. Probabil că, atât timp cât sunt mici, vor încerca să-şi mulţumească părinţii. Însă revolta este inevitabilă, iar uneori copiii ajunşi adolescenţi aleg o altă cale doar din frustrare, doar pentru a dovedi clar că vor face ce-şi doresc ei!

Aşteptările prea mari, într-un final, fac rău atât copiilor, cât şi părinţilor; primii se simt presaţi şi obligaţi să facă ce vor alţii, nu ce vor ei, ceilalţi ajung să se simtă dezamăgiţi, poate chiar trădaţi. Şi nu este vina copiilor! Oricât suflet punem în rolul de părinte, trebuie să nu uităm că viaţa lor nu este viaţa noastră; succesul lor sau eşecul lor nu este al nostru! Îi putem ghida şi susţine, de fapt, este datoria noastră. Dar nu trebuie să le plănuim viaţa şi întreg viitorul în locul lor. Fiecare are calea sa de urmat în viaţă şi trebuie să fie lăsat liber să şi-o găsească, oricât de multe temeri şi dubii avem noi, ca părinţi…

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ