A-ti forma un stil parental personal, adaptat personalitatii tale si a copilului tau este esential pentru relatiile parinti-copii si pentru educatia celor din urma; a copia stilul parental al altuia, insa si a incerca sa adopti complet opusul stilului altuia nu este o cale ce garanteaza succesul tau ca parinte! Va prezentam povestirea une mame care, obsedata sa nu fie ca propria sa mama, a facut greseli platite scump (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Toata viata am incercat sa nu fiu ca parintii mei si astfel am esuat ca mama!
Am avut parinti oribili si mi-am jurat ca nu voi ajunge vreodata ca ei, in special mi-am jurat ca nu voi fi o mama atat de rea precum a fost a mea cu mine! Si uite asa am gresit, deoarece tot ceea ce am facut a fost sa nu fiu nici eu insami, in incercarea disperata de a nu fi ca altcineva.
Pe scurt, parinti cum am avut eu nu-i doresc nimanui. Nu numai ca erau extrem de stricti si de severi, facandu-ma sa ma tem ca orice fac, voi gresi. In ochii lor, niciodata nu faceam lucrurile destul de bine, eu ca persoana nu eram pentru ei destul de buna. Si nu era doar sentimentul meu pe cand eram copil – ei personal imi ziceau ca se asteptau ca al lor copil sa fie mai bun! Ar fi trebuit sa ies o minune, desi ei nu prea imi transmisesera cine stie ce avantaje. Nici ei nu aveau mari impliniri in viata si cred ca sperau ca eu sa fac ceva extraordinar, pentru ca ei sa simta ca au realizat prin mine ceva.
Dar dupa cum incepusem sa spun, nu faptul ca parintii mei erau stricti, severi si ca nu imi aratau afectiune mai niciodata a fost cel mai rau. Ci faptul ca decideau totul pentru mine, de la cum ma imbrac, unde merg, ce prieteni pot avea, pana la ce scoli si ce domeniu trebuie sa urmez. Si eu, atat de obisnuita sa nu ma opun, sa ascult cuminte, de frica pedepsei si a criticii lor care ma facea sa ma simt ultimul om de pe pamant, am respectat deciziile facute de altii in locul meu chiar si cand eram la varsta matura.
Chiar si cand m-am maritat, asteptam ca sotul meu sa ia decizii in locul meu, atat de obisnuita eram sa tac si sa ascult. Faptul ca i-am ascultat m-a facut sa esuez in plan profesional – visul lor, ca eu sa fiu asistenta medicala, a fost pentru mine un cosmar. Da, am reusit – insa nu as fi ales vreodata asta, daca as fi avut libertate de decizie. De fapt, as fi ales sa studiez literatura (ceea ce, in sfarsit, am facut pe cont propriu ajutata de sotul meu).
In momentul in care am devenit mama, eram mult prea obsedata de ideea „nu voi fi niciodata ca parintii mei”. Sotul meu era des plecat din tara cu afacerile sale, asa ca eu am fost parintele „principal” pentru copilul nostru. Si asa cum ziceam, am esuat ca mama! Initial, l-am iubit pe fiul meu intr-atat, incat am devenit tipul acela de parinte care sufoca si nu-si lasa copilul sa prinda aripi.
Din parintele care protejeaza si sufoca un copil insa, am ajuns un parinte orb, lasandu-mi copilul sa apuce pe drumuri gresite. Si nu exagerez. Sa o luam pe rand. Am realizat inainte ca fiul meu sa intre la scoala ca tot protejandu-l si stand in sufletul lui s-ar putea sa risc sa devin asemanatoare cu mama mea, adica sa iau decizii in locul sau, sa ma bag excesiv in viata lui. Asa ca m-am retras si i-am oferit independenta, incurajandu-l inca de mic sa ia singur hotarari. I-am spus ca greselile sunt normale odata ce esti stapan pe viata ta si l-am invatat sa nu se teama sa greseasca, asa cum ma temeam eu.
Nu l-am pedepsit nici macar odata – il certam bland (mult prea bland) cand facea cate ceva mai grav (se batea la scoala cu alti copii, iar eu, in loc sa discut serios, il bateam usor parinteste pe umar si-i ziceam sa nu mai faca!).
Asa ca, atat de decisa sa nu fiu ca mama mea, am ajuns opusul: un parinte care nu intervine, care nu ia initiativa, care nu educa, care este acolo mai mult de forma! Ce fel de educatie am oferit eu, daca intotdeauna eram dispusa sa inchid ochii, lasandu-i copilului meu independenta pe care mi-as fi dorit-o eu?
De ce spun ca am esuat ca mama? Deoarece, desi mi-am iubit copilul ca ochii din cap si m-am straduit sa ii ofer valori morale, nu mi-am facut datoria cea mai importanta: cea de a il educa pe copilul meu. De teama sa nu fiu ca altcineva, am luat deciziile cele mai gresite; nu luam decizia care mi se parea mie de bun simt, ci decizia care era cea mai indepartata de ce ar fi facut mama mea! Si asa nu am intervenit asa cum trebuie cand au aparut probleme din ce in ce mai mari cu fiul meu, la scoala si cu politia.
Pentru ca nu i-am impus vreodata, pentru ca eu nu aveam autoritate in fata sa, copilul meu nu ma mai asculta cand eu „bateam campii” despre ce ar trebui sau nu sa faca (asa imi zicea, „iar bati campii, mama?”). Pentru ca nu am pus vreodata piciorul in prag si l-am lasat sa faca ce doreste, cred ca i-am pierdut si respectul: a inceput sa ma vada ca o fiinta slaba. Si asa fiul meu a inceput sa aiba probleme, fiind exmatriculat, fiind si arestat de cateva ori pentru vandalism, violenta si…droguri!
Cu tatal lui atat de des absent, eu ar fi trebuit sa fiu parintele care il ghideaza si care il corecteaza. Iata ca am esuat, pentru ca eram atat de paranoica si obsedata sa nu fac nimic din ce ar face mama mea! Vina imi apartine – desi altii spun ca nu este vina mea, ci ca sunt greselile fiului meu, eu cred ca daca nu m-as fi ghidat toata viata dupa aceste repere gresite, as fi evitat multe probleme.
Morala: nu incercati, ca parinte, sa fiti ca altii; si nici sa evitati sa fiti ca altii cu incapatanare. Fiecare parinte ar trebui sa isi formeze un stil propriu, in functie de ceea ce ii spune instinctul si bunul simt si in functie de copilul sau. A te orienta ca parinte prea mult dupa cum sunt altii e o greseala!
