Te-ai gândit vreodată că şi copilul tău te poate pedepsi, în felul său?? Termenul de pedeapsă ne duce în mod logic cu gândul la disciplina copiilor: adulţii sunt cei care dau pedepse pentru a-şi impune autoritatea şi voinţa în faţa celor mici. Dar oare nu este câteodată invers?
Este ciudat să ne gândim că, la fel cum un părinte îşi educă copilul (uneori prea sever), şi cel mic învaţă să-şi „dreseze” părinţii, să obţină de la aceştia răspunsul pe care îl vor. Printre primele tactici de „educaţie”, de manipulare a părinţilor se află drăgălăşenia („mammiii, te iubeeesc” în timp ce face ochii mari de căprioară) şi crizele de isterie („mama, vreeeeeauuuu” în timp ce se dă cu fundul de pământ şi dă din picioare ca posedatul).
Cu timpul, copiii învaţă ce reacţii au adulţii la diferitele lor comportamente: ceea ce funcţionează şi ceea ce nu funcţionează pentru a obţine ce vor. La fel cum părintele îşi cunoaşte bine copilul, şi acesta ajunge să îl cunoască şi va încerca să îşi impună prin diverse căi propriile dorinţe. Uneori, chiar pedepsindu-şi părinţii atunci când simte că aceştia s-au purtat nedrept faţă de el…
Cum îşi pedepsesc copiii părinţii?
Printre primele pedepse pentru părinţi se află groaznicele crize de isterie: ţipete, acuzaţii, ameninţări; la vârste mici, sunt mai degrabă crize emoţionale cu ţipete aproape neinteligibile şi comportamente agresive: aruncat, lovit etc. (pe ideea: „vezi ce se întâmplă dacă nu faci cum vreau?”).
La vârste mai mari, aceste crize dramatice chiar reuşesc nu doar să enerveze, ci şi să rănească părinţii, prin acuzaţii de felul: „te urăsc, nu vreau să te mai văd”, „aş vrea să nu mă fi născut, urăsc să fiu aici”, „vreau alţi părinţi, oricine e mai bun decât voi”… Nu rar, adulţii cedează în faţa acestor manifestări şi încearcă să îşi împace copilul oferindu-i ceea ce dorea: „pedeapsa a funcţionat”!
Un tip de pedeapsă ceva mai subtilă este stricarea diverselor obiecte ale părinţilor sau ascunderea lor; chipurile, din greşeală! Dar adesea copiii o fac intenţionat, din ciudă, ca o răzbunare ascunsă pentru vreo nedreptate (sau ce au perceput ei ca fiind o nedreptate).
La fel, există fazele „nu!” – copilul, chiar când pare bine dispus, refuză să facă orice i se cere şi face parcă fix opusul: în loc să îşi strângă jucăriile, face dezordine şi mai mare, în loc să se culce, face gălăgie de parcă ar fi o trupă întreagă de saltimbaci etc.. „Este o fază”, îşi spune părintele terorizat şi frustrat – dar ceea ce nu îi trece prin cap este că întreaga scenetă este o pedeapsă pentru ceva ce nu i-a convenit deloc celui mic, care s-a simţit tratat injust, sever, sau dimpotrivă, s-a simţit ignorat.
Pe măsură ce creşte, felul copilului de a-şi pedepsi părinţii „răi” evoluează: o modalitate este tăcerea încăpăţânată şi ignorarea desăvârşită a celor mari. Îl întrebi ceva, îi ceri ceva – nimic, parcă nu are nici urechi, nici gură. Te simţi frustrat, nervos, te întrebi ce fel de fază a copilăriei sau adolescenţei o fi şi asta. Mai mult, îl vezi purtându-se cât se poate de vorbăreţ şi amabil cu alte persoane, dar când dă cu ochii de tine, se transformă într-o stană de piatră tăcută şi inexpresivă. Este o pedeapsă a sa pentru ceva cu care el simte că i-ai greşit. Uneori, tăcerea se alătură unor replici de gheaţă spuse pe un ton calm precum: „m-ai dezamăgit, nu am ce vorbi cu tine”.
Ce să faci? Să fii ferm şi la fel de rece, cerându-i să înceteze cu prostiile astea dacă mai vrea computer, să iasă din casă etc.? Să încerci să fii empatic şi să-i vorbeşti chiar dacă nu îţi răspunde, sperând să ajungi la el? Câteodată, orice faci nu are nici un efect: va menţine pedeapsa atât timp cât crede el că meriţi şi atât timp cât este nervos pe tine.
Pedepsele cu adevărat groaznice pe care copiii (mai degrabă adolescenţii) le dau părinţilor sunt cele care îi îngrijorează: sunt un fel de răzbunări puerile care transmit mesajul: „vezi ce se întâmplă dacă…”. Printre acestea, fuga de acasă este cea mai comună reacţie, este un mesaj că dacă lucrurile rămân astfel, el nu mai are ce căuta în casa ta (şi este de asemenea adesea doar un avertisment, căci puţini sunt cei care chiar nu vor să se întoarcă – ei vor doar atenţia şi regretul părinţilor şi da, să se răzbune un pic îngrijorându-i).
Reacţiile adolescenţilor la ceea ce percep a fi nedreptăţi ale adulţilor ajung până la acte de rebeliune: lipsit noaptea, consum de alcool, vandalism. E tot un fel de pedeapsă, un mesaj care spune: „ai greşit în felul cum m-ai crescut şi cum te-ai purtat cu mine, acum nu ai ce să mai faci”. Este şi un mesaj care arată cât se poate de clar că adolescentul e nefericit, că are probleme – rebeliunea e o reacţie de impunere a personalităţii şi respingere a autorităţii, dar şi de fugă de probleme.
În orice caz, aceste pedepse ale copiilor pentru adulţi sunt în general reacţia lor la supărare, tristeţe şi frustrare (frustrare că nu se simt luaţi în seamă sau că nu li se oferă ce doresc). Sunt un fel de răzbunare, dar şi o tactică de a „educa” părinţii, de a-i învăţa minte să nu mai facă ce au făcut!
Copiii se gândesc mai puţin la ce comportament ar avea rezultate mai bune în interacţiunea cu părinţii şi mai degrabă reacţionează emoţional. Ei vor să-şi impună voinţa şi să arate ce se întâmplă dacă nu e aşa! De aceea, primul pas de a limita astfel de situaţii stă tot într-o bună relaţie şi o bună comunicare cu cel mic: a-i arăta că este ascultat, că părerea sa contează, chiar dacă nu i se face pe plac uneori.
