Fețele aceleiași monede: dragostea și ura – De ce rămân unii parteneri de cuplu împreună, deși nu sunt fericiți?

0
1003
Cuplu
Cuplu

Dragostea este un lucru minunat, însă, din nefericire, nu este veșnică. Iar unii parteneri, deși nu se mai iubesc, continuă să formeze un cuplu ani după ani, până ce „moartea-i va despărți”. Însă nu rar vezi persoane care nu doar că nu se mai iubesc, ci evident, nici măcar nu se mai înghit unul pe celălalt, nu suportă să fie în preajma celuilalt. Și care își aruncă doar vorbe urâte…

De ce se ajunge la această situație, care e clar greu de tolerat? Cum pot unii să rămână într-o relație, deși tot ce mai are aceasta de oferit este nefericire și suferință? Principiul iubirii de o viață este frumos, însă des pur și simplu nu funcționează aplicat în realitate.

Generațiile dinaintea noastră erau cumva presate să continue căsnicia, căci odată făcut pasul cel mare, „taci și înghiți”. Însă care este liantul astăzi, când deja cei care aleg să se separe sau divorțeze nu mai sunt supuși blamării? Cum pot ei continua să trăiască unul alături de celălalt dacă, nu doar că nu se (mai) iubesc, ci nici măcar nu se plac?

Poate că știți astfel de cazuri personal, ori poate că auziți uimiți niște vecini care parcă tot ce fac este să se certe, să sară unul la gâtul altuia și să se jignească. Cum și din ce motiv mai formează ei un cuplu?? Oare nu ar fi mai fericiți singuri, chiar dacă este foarte dificil?

De ce rămân unii parteneri de cuplu împreună, deși nu sunt fericiți?

♦ Dificultăți materiale. Din păcate, suntem foarte departe de a trăi într-o societate în care să ne permitem astfel de schimbări a stilului de viață. Divorțul implică partajul bunurilor și cere ca partenerii să fie capabili să se întrețină separat, fiecare cu sursa sa de venit. Iar aceasta este o dificultate care face ca separarea să fie des imposibilă. Unde va trăi unul dintre parteneri? Cu ce? Cum se vor descurca independent? Chiar dacă disfuncțională, o familie măcar aduce o anumită stabilitate financiară, căci cei doi pun la comun veniturile și reușesc, cumva, să se descurce. De unul singur, este considerabil mai greu…

♦ Copiii. Multe cupluri rămân împreună, cum se exprimă ei, „pentru binele copiilor”. A propos de familia tradițională, ei sunt siguri că le este mai bine copiilor să crească alături de ambii părinți. Si să nu omitem și ideea anterioară, legată de aspectul financiar al întreținerii celor mici. Ceea ce mulți trec cu vederea este faptul că, atunci când lucrurile depășesc o limită și copiii trăiesc într-un mediu familial conflictual, aceasta îi afectează într-o măsură cam la fel de mare ca și separarea părinților. Dacă sunt zi de zi martori ai certurilor dintre părinții lor, aceasta îi va afecta în mod greu de imaginat. Unii copii ajung chiar să își urască părinții (sau pe unul dintre ei, cel considerat vinovat) și ajung să respingă din suflet ideea de familie…

♦ Obișnuința. Puțini sunt în stare să iasă din zona lor de confort, adică din rutina cotidiană care oferă o anumită stabilitate, deci siguranță. Chiar dacă lucrurile nu sunt bune, măcar ele sunt familiare, cunoscute. A schimba drastic ceva înseamnă a te arunca într-o mare de necunoscut. Ceea ce este riscant. În plus, chiar și un cuplu disfuncțional și-a dezvoltat anumite obișnuințe pentru un trai mai comod (unul se ocupă cu ceva, altul cu altceva, fiecare știe ce are de făcut). Poate că zilnic vor să-și scoată ochii unul altuia, dar măcar trăiesc într-un soi de tablou cunoscut și sigur. Iar a renunța la anumite avantaje pe care le oferă cuplul sau/și familia (cina gătită, hainele spălate, gunoiul dus, salariul consistent al celuilalt etc.) nu pare foarte atractiv pentru nici unul dintre parteneri (decât dacă au găsit un „înlocuitor”).

♦ Codependență dăunătoare. Nu rar devenim dependenți de lucruri care, oferind iluzia unei stări de bine, de fapt ne fac mult rău. Iar odată ce mărim doza, ne fac din ce in ce mai rău, dar e ușor să cădem în capcana dependenței. Parcă ai renunța, dar simți o nevoie aproape sadică, chiar și când regreți după aceea. La fel se întâmplă și cu unele relații de cuplu: nu mai funcționează, nu te mai fac fericit, dar parcă nu poți ieși, parcă simți nevoie de a continua, indiferent de situatia în care ați ajuns. Mai mult, parcă totuși îți provoacă și o anume satisfacție ciudată să îl rănești pe celălalt… După clasica idee „can’t live with them, can’t live without them”!

♦ Nostalgia trecutului. Dar se mai adaugă, la această codependență și nostalgia după ceea ce a fost. La urma urmei, majoritatea partenerilor la început se iubeau; și erau fericiți. Atunci, totul era frumos, acum parcă nu a mai rămas nimic. Însă această nostalgie după ceea ce ați trăit împreună oferă și o iluzie înșelătoare, o mică și vagă speranță că poate, poate lucrurile se vor aranja, că va fi la fel ca la început… Ceea ce bineînțeles, nu prea se poate.

♦ Frica și mentalitatea „e prea târziu”. Frica de singurătate este una dintre cele mai profunde temeri ale oamenilor (alături de cea de moarte și de… cea de vorbit în public!). Urmând ideea „mai bine nefericiți împreună, decât singuri”, mulți aleg să se obișnuiască cu starea de fapt a lucrurilor. Altfel ce îi așteaptă? Mai ales dacă există și mentalitatea că de acum este prea târziu să-ți iei de la început viața, că puteai demult, însă acum nu mai ești în stare. Adăugând și credința că nu mai există vreun alt potențial partener de cuplu care să te dorească, este deja mai simplu de înțeles de ce unii rămân împreună, deși zi de zi se fac mizerabili unul pe celălalt. Măcar nu sunt singuri…

Loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ