Ipoteza conform careia ordinea nasterii in familie a fratilor (sau surorilor) ar avea un impact asupra dezvoltarii personalitatii lor si chiar asupra IQ-ului si a abilitatilor lor nu este deloc una recenta. Controversata, sustinuta de catre unii specialisti si criticata de catre altii, este totusi o teorie interesanta.
Insa are un mare defect: nu tine cont de situatiile specifice, de relatiile dezvoltate intre parinti si copii in familii diferite, de stilul parental, de disciplina si educatia primita etc. Revenind, teoria nu e noua: din 1920 a fost propusa de catre Alfred Adler, psihoterapeut cunoscut pentru primele notiuni extinse de psihologie individuala.
Astfel, Adler a explicat ca ordinea nasterii va influenta formarea personalitatii fratilor (surorilor):
♦ Primul nascut (asadar fratele cel mai mare) care, mai in serios, mai in gluma e numit si “copilul de test”, va deveni conform ipotezei o persoana cu o personalitate dominanta, responsabila, conservatoare, cu abilitati de lider. De asemenea, va fi si mai empatic cu ceilalti, desi nu prea sociabil. Toate acestea depind, asa cum s-a spus, si de tipul de relatii dintre frati si dintre parinti si copii. Unii frati mari dezvolta o gelozie peste care trec cu greu odata ce nu mai sunt in centrul atentiei; aceasta ii poate face sa adopte fie rolul de copil mai matur si mai responsabil, pentru a-i face mandri pe parinti, fie sa treaca printr-o regresie (adica sa se poarte din nou ca si un copil mic, cerand atentia si sprijinul parental).
♦ Copilul mijlociu va intra in competitie cu fratele mai mare – nu pentru atentia parintilor, pe care initial o are deoarece e deocamdata “cel mic”, ci pentru a dovedi ca este la fel de bun si responsabil, cerand aceleasi drepturi si libertati precum cel mare. Se maturizeaza adesea mai repede, e ambitios si doreste sa reuseasca tot ceea ce a reusit fratele sau si chiar mai mult. Este sociabil si are in general relatii bune cu parintii, care incearca sa evite cu al doilea nascut greselile facute cu primul.
♦ Mezinul, “cel rasfatat”, are parte odata cu intrarea in familie de toata atentia si grija parintilor si chiar a fratilor mai mari. Este si va ramane intr-o anume masura “bebelusul”. Insa aceasta il va face mai putin independent, mai putin responsabil (“scapa” adesea fara mustrari parentale cand face boacane pentru ca e “ala micul”). Este foarte deschis si sociabil si are de multe ori succes in cariera aleasa deoarece se bucura de sprijinul parintilor, ce-l incurajeaza sa faca ce vrea in viata (cel mai des, fratii mai mari sunt “orientati” spre cariera dorita de parinti, cel mic e lasat sa aleaga liber).
Cum ramane cu copilul singur la parinti? Este si el rasfatat, primeste fara a trebui sa intre in competitie intreaga afectiune si atentie (din nou, depinde de tipul de relatii in familie). Se sugereaza ca e mai egocentrist deoarece nu a trebuit sa imparta nimic si mai putin empatic si sociabil.
Este dificil de spus cat adevar exista in spatele acestei teorii, mai ales daca aducem in discutie si partea cu IQ-ul: un studiu a aratat, spre exemplu, ca fratii mai mari tind sa aiba un IQ mai mare in urma testarilor.
Oricum, personalitatea este influentata de un complex de factori – ordinea nasterii in familie poate juca un rol, insa in mod sigur nu este printre cei mai importanti.