Disciplina copiilor: de ce ar trebui părinţii să renunţe la pedepse?

0
329
Disciplina copilului
Disciplina copilului

Chiar şi pentru unii părinţi moderni, disciplina egal pedeapsă; având în vedere cât de dificil este adesea să faci un copil să asculte, nu este cazul să îi judecăm cu un aer de superioritate. Însă nu se poate insista prea mult pe ideea că disciplina bazată pe pedeapsă NU MERGE! Da, se poate arăta pe moment eficientă – copilul ascultă, însă pe termen lung nu doar că nu va mai fi atât de utilă, ci va avea efecte negative.

In primul rând, să clarificăm faptul că prin pedeapsă ne referim în principal la pedepsele fizice (palme şi alte gesturi brutale) şi la cele verbale (vorbe ce umilesc, ridiculizează sau rănesc). Mai există unele strategii ce pot funcţiona ca pedepse, însă la acestea ne vom referi la final.

În afară de evidenţa faptului că părintele nu trebuie să se folosească de forţă, de ce aceste pedepse sunt ineficiente şi dăunătoare? Deoarece, în primul rând, ele se bazează pe frică: copilul NU ÎNVAŢĂ ce a făcut greşit, de ce e greşit şi ce ar trebui să facă în loc, ci învaţă să îi fie frică, să ascundă pe viitor o greşeală de teama pedepsei. Se bazează pe puterea adultului în faţa unui copil. Şi deşi e adevărat că un părinte, deşi om matur, poate ajunge să se simtă neputincios şi frustrat în faţa copilului care nu-l ascultă, tot nu este corect şi raţional să se folosească de puterea sa (în special de cea fizică).

Gândeşte-te în felul următor: ai o poziţie de putere în faţa fiului sau fiicei tale; am putea compara cu poziţia de putere pe care o deţine şeful tău. Dacă şeful tău te umileşte sau ridiculizează, sau dacă te “pedepseşte” tăindu-ţi salariul sau refuzându-ţi weekendul liber, te simţi mai motivat, mai stimulat, mai dispus să cooperezi pentru a îndrepta lucrurile? Nu, te simţi doar frustrat, furios, umilit şi mai degrabă îţi vine să laşi totul baltă; în nici un caz nu ai chef să comunici cu el să rezolvaţi situaţia! Însă faţă de copilul tău, nu ai doar un rol autoritar, ci şi unul afectiv; îl putem compara cu cel al soţiei sau soţului tău; ei bine, dacă partenerul de viaţă te loveşte, te umileşte sau te ia în râs după ce tu ai greşit cu ceva, rezolvă ceva în relaţie? Te face să te simţi mai dispus să îndrepţi situaţia şi să comunici? Nu, te îndepărtează şi te face să te simţi bun de nimic şi furios!

De ce ar trebui părinţii să renunţe la pedepse?

În mare, cu un copil mic, o pedeapsă fizică sau verbală va duce la rezultatul scontat pe moment: va asculta şi va evita să mai greşească. Dar nu durează: există studii care dovedesc că acei copii disciplinaţi aspru nu doar că nu sunt “mai cuminţi”, ci ajung să fie mai răzvrătiţi şi să adopte comportamente sfidătoare, agresive.

Pe scurt, pedepsele fizice sau verbale au câteva efecte cât se poate de negative:

  • Fiind bazate pe frică, nu îl fac pe copil să nu mai repete un comportament şi să vrea să fie “bun”, ci îl fac să evite în viitor pedeapsa, ascunzând şi minţind;
  • Fiind lipsite de empatie, copilul nu se simte înţeles de părinte, ba chiar adesea se simte neîndreptăţit, astfel că se îndepărtează afectiv de acesta;
  • Fiind agresive în natura lor (chiar şi criticile şi “corecţiile” verbale au încărcătură agresivă), îl obişnuiesc pe copil cu agresivitatea ca mod de a te impune şi de a obţine ceea ce vrei;
  • Declanşează tendinţa de răzvrătire, de sfidare, de luptă şi descurajează clar orice dorinţă de a coopera, de a comunica, de a îndrepta greşeala;
  • Nu dezvoltă conştiinţa şi moralitatea copilului: nu i se explică de ce un comportament e rău sau bun, ci doar i se transmite că este aşa;
  • Afectează negativ stima de sine a copilului care se simte tratat rău, umilit, criticat, ajungând să creadă că chiar e un “copil rău” (părinţii trebuie să se concentreze pe comportamentul inadecvat, nu pe copil, căci nu copilul în sine e rău!);
  • Nu funcţionează la vârste mari – cam greu să “disciplinezi” un adolescent de 17 ani prin pedepse de acest tip! Şi va fi cam târziu să încerci un alt tip de disciplină!

În final, întreabă-te dacă tu, în copilărie, chiar ai învăţat mare lucru din acest tip de pedepse. În mod sigur îţi aminteşti pedeapsa, dar îţi aminteşti ceea ce ai greşit şi ţi se pare că a fost o urmare corectă şi justă a purtării tale? Cum te simţeai când erai mic şi primeai pedepse aspre? Întreabă-te când şi de ce apelezi la astfel de pedepse cu copilul tău? Nu există nici o altă cale? Dar chiar crezi că funcţionează, că fac bine copilului şi relaţiei tale cu acesta? Copilul chiar învaţă cu ce a greşit sau învaţă să se ferească de altă pedeapsă?

Atunci, ce e de făcut? Nu există altă cale de a disciplina? Sigur că există, doar că e o cale mai anevoioasă şi mai lungă: e cea care presupune nu doar impunerea autorităţii, ci şi comunicare. Cel mai important este ca unui copil să i se explice de ce un anume comportament e rău sau bun; şi să i se explice ce consecinţe poate avea un comportament.

Există şi alte două strategii ce pot funcţiona ca pedepse: cea a expunerii copilului la consecinţele actelor sale; acestea pot fi naturale (nu vine la masă sau nu vrea să mănânce ce este gătit, îi va fi foame) sau impuse de părinte, însă în mod logic (nu de genul “ai spart ceva cu mingea în casă, îţi dau una şi ţip la tine”, ci “ai spart ceva cu mingea, nu mai ai voie să te joci cu ea în casă”; sau “ai întârziat fără să anunţi, nu mai ieşi câteva zile cu prietenii”). Iar a doua metodă este ea a reparaţiilor: dacă poate îndrepta o greşeală, să i se arate cum şi să i se ceară să o facă.

Sigur că acestea par a fi mult mai dificil de pus în practică decât o simplă pedeapsă: cer răbdare, calm, empatie şi puţin efort pentru a vorbi copilului aşa încât să înţeleagă şi să reţină, ceea ce nu e mereu uşor. Dar aceasta înseamnă de fapt disciplina: a îi explica unui copil ce e bine sau rău, din ce motive şi ce urmări au comportamentele sale.

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ