Abuzurile în familie – un subiect sensibil şi dificil; cum se poate ca o persoană apropiată, în care ai încredere, să te poată răni atât? Vă prezentăm drama unei femei care a trăit ani cu un secret groaznic, abuzată de unchiul ei şi prea speriată să ceară ajutor (vă mulțumim pentru mailurile trimise; pentru a împărtăși cu noi mai multe povești din viața voastră, așteptăm mail pe contact@familist.ro).
Abuzul în familie:
Vă trimit povestea mea – este din păcate o poveste urâtă şi nu m-aş mira dacă nu o veţi termina; este greu să auzi despre astfel de lucruri şi nu puteţi să vă imaginaţi cum este să păţeşti astfel de lucruri. Când eram copil, am fost abuzată sexual de o persoană pe care o iubeam, o persoană în care aveam încredere. Această persoană m-a rănit şi nu o pot ierta nici azi, la patru ani de la moartea sa.
Nu abuzul în sine este cel mai groaznic, ci faptul că păţeşti aşa ceva de la cineva în care ai avut încredere, de la un membru apropiat de familie. Cum a putut să-mi facă asta nu pot să înţeleg. Părea un om atât de blând şi da, părea normal în toate privinţele.
Când eram mică, eu şi părinţii mei am stat o vreme cu bunica şi cu unchiul de pe tată. Îl iubeam mult pe unchi, ştia cum să vorbească cu mine, mă distra jucându-se cu mine, îmi făcea surprize. Pe atunci credeam într-adevăr că am o familie minunată. Până ce am împlinit 10 ani; m-am dezvoltat mai repede decât alte fete. Dar tot un copil eram…
Într-o noapte, unchiul meu a intrat în camera mea şi s-a băgat în pat lângă mine şoptindu-mi să nu zic nimic, că-i deranjez pe ceilalţi. A început să se mângâie cu o mână în timp ce cu cealaltă mă pipăia pe mine. Eu, copil, nu ştiam prea exact despre ce este vorba, dar înţelegeam că e ceva rău şi urât. În acea primă noapte, după un timp care mie mi s-a părut prea lung, mi-a şoptit că trebuie să rămână secret, că mama s-ar supăra pe amândoi, dar mai ales pe mine dacă i-aş zice de acest joc. A spus că era un joc!
Eram speriată, ştiam că nu este normal ceva, că nu ar trebui ca unchiul să facă ceea ce a făcut, dar nu-mi treceau prin cap cuvinte ca abuz sau viol. Şi nu am spus nimic nimănui; deşi nu înţelegeam întreaga situaţie, îmi era cumva ruşine. Tot eu mă simţeam vinovată! După prima noapte de fapt, am încercat să nu mă mai gândesc, am încercat chiar să pretind că visasem totul.
Dar au urmat alte nopţi, timp de câteva luni. Intra în camera mea, îmi făcea cu ochiul şi ducea degetul la gură şi intra în patul meu. Nu a trecut mai departe de acele atingeri scârboase niciodată, dar cu ce mă ajută pe mine asta? Sunt la fel de rănită…
Ce mi se pare incredibil este cum unchiul reuşea ziua să se poarte aşa de natural cu mine, ca de obicei, ca şi cum nici el nu realiza ce îmi făcea. Eu încercam să fug de el, să nu stau prin apropierea lui, dar tot nu am zis nimic nimănui. Deja mă temeam că toţi or să dea vina pe mine şi nu voiam ca ei să ştie. Mă înfricoşam de ce ar zice părinţii mei dacă aş spune ceva. Aşa că am trăit cu secretul, cu frică, ruşine şi vinovăţie.
Un singur noroc am avut: ne-am mutat din casa bunicii la bloc doar eu cu părinţii. Nu am mai mers în casa aceea decât în scurte vizite, inventam mereu scuze să nu merg sau să plec repede. Şi aşa coşmarul s-a terminat; dar nu şi în mintea şi sufletul meu.
Nu am spus nimic despre abuzul la care am fost supusă până la vârstă adultă. Acum şase ani i-am destăinuit unei bune prietene, care era uimită de faptul că nu vreau să am o relaţie cu un bărbat (da, nu suport ideea să stau cu un bărbat – am ieşit cu câţiva, dar nu mă simt pregătită să am încredere într-un bărbat, să-l las în casa mea). Aşa că i-am spus, iar ea mi-a zis că ar trebui, măcar acum, să le destăinui părinţilor mei.
Dar nu am putut să le spun părinţilor – de ce să le spun un adevăr aşa de groaznic, de ce să-i fac şi pe ei să sufere? Unchiul a murit de ciroză şi ei ar suferi prea tare dându-şi seama cine era el de fapt şi ce a fost în stare să-mi facă. Prietena mea mi-a dat numărul unui vechi amic de-al ei, care face şedinţe de terapie, obligându-mă practic să mă duc la el. Şi m-a ajutat cu adevărat: sunt în stare acum să vorbesc despre abuz şi să nu mă mai prefac că nu s-a întâmplat. Am reuşit să vorbesc şi să scriu despre ce mi s-a întâmplat şi acesta este un pas mare. Rănile se vindecă, dar mereu lasă în urmă cicatrici…
