„Ce mai faci?” – nimic; „s-a intamplat ceva, pari suparat?” – nu, e ok; „ce ai mai facut la scoala zilele astea?” – nimic special; „cum a fost ziua ta” – normala; „ce mai face prietenul/prietena ta cu care te-ai vazut?” – bine… Si alte raspunsuri monosilabice rostite pe fuga: de ce de la o varsta copilul nu le mai vorbeste deschis parintilor sai despre sine, despre viata sa si gandurile, sentimentele, lucrurile prin care trece?
Poate ca una dintre frustrarile cele mai mari ale parintilor este aceea de a isi vedea copilul indepartandu-se de ei, nefiind dispus sa le mai impartaseasca lucruri din viata sa. De la o varsta – aproape de varsta pubertatii – copilul pare mai distant, mai indiferent si pare ca se fereste de orice discutii personale cu parintii. Convorbirile devin cat mai scurte si la obiect, iar cand parintii incearca sa se apropie de copil, sa afle mai in adanc prin ce trece el, ce probleme ar putea avea, parca nu pot sa creeze un contact cu acesta. Uneori, un parinte realizeaza ca, fara a verifica si insista, nu ar sti mai nimic despre viata copilului sau.
Asadar, de ce copilul nu le mai vorbeste parintilor sai? De la o varsta, este natural ca acesta sa se distanteze oarecum de parinti si sa puna accent pe relatiile de prietenie cu copii de varsta apropiata. Insa de ce o prapastie atat de mare? De ce relatia parinte-copil nu poate fi mai simpla, mai deschisa, mai sincera (ne uitam, ca parinti, cu anumit regret la relatii idealizate in filme si carti – precum frumoasa, insa falsa relatie mama-fiica din serialul „Gilmore Girls”). Copilul care inainte vorbea despre orice cu parintii, caruia nu-i tacea gura, devine, in preajma pubertatii, o carte inchisa, mut si orb la incercarile acestora de a se implica si apropia.
Parintii il asculta cu adevarat pe copil?
Uneori, copilul are impresia – in parte reala – ca parintii sai nu il asculta cu adevarat atunci cand incearca sa le vorbeasca despre ceva. In special daca el incearca sa vorbeasca despre ceva personal, insa vede ca parintele il asculta doar cu o ureche, fiind preocupat de „treburi de adult”, copilul va inceta sa mai incerce sa il faca sa asculte. Va considera ca parintele nu este interesat de ceea ce el are de spus si va considera ca oricum parintele nu il intelege, asadar ar fi inutil sa ii vorbeasca despre viata sa.
Cand un copil incearca sa se apropie, sa le vorbeasca parintilor, el are nevoie sa vada ca primeste atentia dorita, sa vada ca parintii sai doresc sa asculte ceea ce are de spus (nu sa auda „vorbim mai incolo, sunt ocupat acum” sau sa vada ca parintele il asculta in timp ce trage cu ochiul la TV!).
Parintii il iau in serios pe copil?
Fara strop de rea-intentie, un parinte isi poate face uneori copilul sa simta ca nu este luat in seama, luat in serios, ca ceea ce are el de spus nu este la fel de important. Cand un copil isi exprima o opinie, de exemplu, parintelui ii poate scapa o replica condescendenta precum: „ce stii tu, esti doar un copil”.
Sau cand copilul incearca sa vorbeasca despre o problema a sa, parintele poate fi fara a o dori insensibil si ne-empatic, spunand: „astea-s doar chestii de copii, nu stii ce-s problemele adevarate” (oricat de banala sau chiar amuzanta vi s-ar parea o problema a copilului, amintiti-va ca pentru acesta chiar este o problema si deci trebuie luata in serios si tratata cu empatie).
Parintii au tendinta sa monopolizeze conversatia?
Uneori, cand copilul incearca sa le vorbeasca parintilor, acestia uita sa il asculte pana ce spune tot ce are de spus, intervenind in conversatie cu propriile opinii, idei, sugestii si sfaturi. O scurta mostra de conversatie: „mama, vreau sa iti spun ca profesorul X nu ma place, tot face glume despre mine de fata cu colegii….” – aici, copilul este intrerupt de parinte, care crede ca deja a aflat tot ce este de aflat: „da, unii profesori pot fi oribili, te inteleg, si eu pe la varsta ta am avut un profesor care….si care…. si stii ce am facut?….
Asa ca totul va fi bine, sa vezi”. Parintele poate concluziona prea repede ca a inteles ce vrea copilul sa spuna si ca stie ce este de facut; mai mult, are tendinta sa isi ofere propriile opinii ca pe sfaturi si sugestii, crezand ca stie mai bine decat copilul. Acesta, vazandu-se intrerupt si vazand ca parintii stiu doar sa ofere sfaturi, sa ii spuna ce si cum sa faca, va inceta sa le mai vorbeasca.
Parintii critica prea mult?
Unii copii nu vorbesc despre lucruri personale cu parintii sai, nu se deschid, nu impartasesc deoarece se tem de reactia clasica: cea de critica. Nimic mai inhibator decat sa vrei sa vorbesti deschis cu cineva si sa auzi cum esti criticat! Simte copilul, oare, ca trebuie sa aiba grija la tot ceea ce spune, ca trebuie sa spuna mereu lucrul „corect”? Au parintii, oare, tendinta prea insistenta de a corecta, critica copilul cand de fapt acesta cauta putina atentie, putina ascultare, putin sprijin? Au parintii tendinta sa transforme orice discutie intr-un discurs moralist sau un manual de reguli?
Parintii ii vorbesc deschis la randul lor copilului?
De ce un copil nu le mai vorbeste parintilor sai? Poate pentru ca observa ca nici acestia nu ii vorbesc lui despre viata lor si despre diverse aspecte legate de familie. Vede ca este exclus, in calitate de copil, de la discutiile „serioase” si vede ca parintii nu ii impartasesc lui lucruri personale. Ii vede preocupati, frustrati, insa lui nu i se spune mai niciodata mare lucru. Ii aude vorbind serios intre ei, insa stie ca el nu va fi intrebat nimic.
Atunci, de ce ar veni el la parinte sa ii vorbeasca? Daca ei se inchid fata de el, asa va face si el fata de ei! Parintii au tendinta sa considere ca pe un copil nu ar trebui sa il implice in decizii si ca acesta nu are nevoie sa stie diverse aspecte legate de relatiile familiale, buget, cumparaturi etc.. Bineinteles ca unele aspecte nu trebuie discutate cu un copil – insa cu cat acesta este mai implicat, cu cat i se arata deschidere si sinceritate, cu atat el va fi dispus la randul sau sa se deschida, sa le vorbeasca parintilor despre viata sa. Aici este de fapt o mare lipsa in relatiile de familie: copilul nu se simte ca un membru activ al familiei, el fiind exclus…
