Copilul nu e un pion în războiul soţilor! Cum părinţii agravează şocul divorţului

0
165
Divort
Divort

Divorţul este extrem de dureros pentru soţi, chiar şi când este încheiat amiabil, ceea ce nu se întâmplă foarte des; să renunţi la o viaţă împreună, să te simţi singur sau părăsit, este o situaţie copleşitor de dificilă. Atâtea emoţii, atâtea resentimente, iar persoana ce-ţi era partener pare a-ţi fi deodată adversar.

Dar divorţul este şi mai dureros pentru copil. Familia se destramă şi odată cu aceasta viaţa stabilă şi sigură a copilului. Nu doar adulţii se simt părăsiţi de soţ sau soţie, ci şi copilul care simte că “tati/mami nu m-a iubit destul ca să rămână”. Mai mult, cei mici ajung uneori să se simtă şi responsabili de situaţie, ca şi cum ruptura dintre părinţi a fost vina sa. Ei simt tristeţe, vinovăţie, dar şi furie îndreptată spre unul sau ambii adulţi.

Însă cu adevărat tragic este că el ajunge uneori în mijloc, ca un fel de pion folosit de părinţii lui în războiul lor personal. Unii soţi încep o luptă – mai mult sau mai puţin subtilă, o luptă de a dovedi care este “personajul rău” în toată povestea. Şi se folosesc conştient sau nu de copilul lor pentru a-şi face rău reciproc. Însă ei fac mai mult rău copilului.

Unii specialişti au vorbit de ceea ce s-ar putea numi “sindromul de îndepărtare de un părinte” în cazul unui divorţ: copilul se apropie de unul din părinţi şi îl respinge, îl înstrăinează pe celălalt, ba chiar îl diabolizează, făcându-l singurul rău în toată povestea. Aceasta se explică prin faptul că atitudinea de respingere e de fapt reflectarea emoţiilor părintelui ostil, care influenţează gândurile şi sentimentele copilului. Partea cea mai rea e că unii adulţi încurajează acest transfer de emoţii, convenindu-le ca cel mic să fie la rândul său ostil faţă de fostul soţ sau soţie.

Nu există vreo cale de a trece rapid şi uşor peste divorţ, dar dacă cei doi foşti soţi ar reuşi să păstreze o anumită colaborare, pentru binele copilului, dacă ar reuşi să-i arate că el nu are legătură cu ruptura, că ambii îl iubesc şi că va continua să îi vadă pe ambii, ar fi mai simplu. Dar de obicei nu se întâmplă aşa.

Cum părinţii agravează şocul divorţului:

Plâng pe umerii copilului: fie pentru că nu au cui să i se destăinuie, fie dintr-un instinct subtil de răzbunare faţă de fostul partener de viaţă, în timpul sau după un divorţ unul din părinţi foloseşte copilul pe post de “psiholog”, aruncându-i pe umeri o povară pe care nu ar trebui să o poarte. Vorbeşte despre durerea sa, despre cum i-a greşit celălalt, despre cât de disperat se simte. Dar un copil, mai ales la vârste mici, nu trebuie să fie în situaţia de a-şi alina părintele; el nici nu poate – va fi doar speriat şi neputincios şi va simţi durerea adultului. Cei mici trebuie protejaţi pe cât se poate, nu folosiţi ca umăr pe care să plângi!

♣ Folosesc copilul pe post de mesager. Chiar înainte de divorţ, unii soţi ajung să îşi transmită tot felul de mesaje şi de înţepături prin intermediul copilului, ce devine brusc mijloc de comunicare: “zi-i lui taică-tu că iar a fost un porc”, “du-te şi zi-i lui maică-ta că nu mă interesează ce vrea ea”, “zi-i că au venit facturile” etc. etc.. Chiar dacă e incredibil de dificil să păstrezi o comunicare fie ea şi superficială cu fostul partener de viaţă, nu e o soluţie să te foloseşti în acest scop de cel mic! Mai ales când vrei doar să transmiţi mesaje înţepătoare şi ostile pentru a-l jigni pe celălalt – copilul nu are ce căuta în acest război.

♣ Folosesc copilul pe post de informator. Similar cu situaţia precedentă, se întâmplă nu rar ca unul din soţi să transforme copilul într-un mic spion, nu numai trăgându-l de limbă după ce acesta îşi vede părintele (“şi ia zi-mi, ce a zis tata/mama?”, “cum se simţea?”, “arăta bine?” etc.), ci şi punându-l să spioneze, să cerceteze pentru a afla detalii despre noua viaţă a celuilalt.

♣ Înveninează copilul. O încercare de manipulare, chiar şi atunci când nu este conştientă, e aunci când unul din părinţi îl vorbeste de rău, îl demonizează pe fostul partener în faţa copilului (“taică-tu nu a fost bun de nimic niciodata”, “maică-ta nu ne iubea”etc.). Şi se poate merge departe, pictând în faţa celui mic o imagine în care celălalt părinte este diavolul în persoană. Bineînţeles că un copil influenţabil, mai ales când se simte părăsit, va ajunge să-şi înstrăineze acel părinte, va ajunge furios şi ostil (dar el are nevoie de fapt de ambii părinţi în continuare).

♣ Învinovăţesc copilul. La fel de grav sau poate şi mai grav, unii-l fac pe cel mic să se simtă vinovat de ruptura dintre cei doi soţi; el oricum simte o oarecare vinovăţie (“oare nu din cauza mea a plecat?”), dar un adult, voit sau nu, poate agrava acest sentiment, făcându-l să se simtă responsabil fie pentru divorţ (“ne certam mereu din cauza ta”), fie pentru căsnicia în sine (“dacă nu erai tu, nici nu ne căsătoream”). Cât de groaznic trebuie să fie pentru un copil?

♣ Mituiesc copilul. Nu pare la fel de grav, însă nici bine nu este. În războiul dintre foştii soţi, unul sau ambii ajung să se folosească de copil pentru a dovedi că cel mic îl preferă pe el, îl iubeşte mai mult pe el. Se poartă mai frumos, îi cumpără lucruri, ba chiar îi sugerează “subtil” să spună celuilalt cât de mult o/îl iubeşte pe mami/ tati…

♣ Folosesc copilul pe post de acuzator. Aici se ajunge la o limită greu de imaginat, dar se întâmplă. Au existat cazuri în care un părinte şi-a convins copilul să declare că celălalt îl abuza, că îl rănea, totul pentru a câştiga acest război trist (uneori pentru custodia copilului, dar alteori pur şi simplu pentru a face rău fostului partener şi a avea avantaj în cadrul divorţului). Ce poate fi mai rău decât să-ţi pui copilul să îşi incrimineze părintele, minţind despre fapte ce nu s-au petrecut sau exagerându-le pe cele ce s-au petrecut (în unele cazuri, o palmă era transformată în bătăi zilnice şi nu e greu să stimulezi imaginaţia celui mic aşa încât acesta aproape să creadă ce povesteşte). Aceasta nu înseamnă că e o realitate tristă cu unii adulţi abuzează copiii, dar în urma cercetărilor specialiştii au descoperit uneori că totul era o minciună pe care părintele îl convingea pe copil să o zică…

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ