Sarcina si avortul in randul adolescentelor – o problema frecventa care, din pacate, ramane nestiuta de cele mai multe dati de catre parinti. Adolescenta ce ramane insarcinata si face avort se ascunde de parintii sai, temandu-se de ce s-ar intampla odata ce acestia ar afla adevarul. Va prezentam povestea unei mame indurerate, ce a aflat mult prea tarziu prin ce a trecut fiica sa adolescenta (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Am aflat prea tarziu ca fiica mea adolescenta a fost insarcinata si a facut avort!
Fiica mea a fost insarcinata si a facut un avort – iar eu, mama sa, am aflat de abia recent, de abia dupa trei ani. Cum de nu mi-am dat seama macar de faptul ca ea a suferit, ca multa vreme a fost doborata la pamant, a fost trista si furioasa? Cum se face ca o mama sa nu poata vedea cum copilul sau sufera? Poate ca am vrut sa nu stiu, acesta e adevarul. Iar azi, dupa ce am rumegat mult povestea, dupa ce am facut ceea ce face cam orice mama – adica sa ma infurii si sa ma lamentez de imaturitatea fiicei mele – cred ca o mare parte din ce s-a intamplat e si din vina mea.
Sa incep cu ziua in care am aflat ca fiica mea adolescenta fusese insarcinata si facuse avort. O intamplare: discutam cu o prietena la telefon despre o cunostinta care isi crestea nepotica, fiica sa nascuse la doar 20 de ani. I-am spus prietenei mele ceva de genul: „mai bine o convingea pe fiica-sa sa renunte la sarcina, decat sa le creasca acum pe amandoua, fiica si nepoata”. Fiica mea a auzit si a venit furioasa la mine tipand „asa mi-ai fi zis si mie, mama?”. Nu am inteles prima data, am crezut ca intreaba si ea doar asa. Si i-am zis: „draga, la tine e altfel si tu nu ai facut asemenea lucru”. Si ea mi-a zis „ba da si nu acum, ci cand aveam 18 ani”.
Am ramas blocata. Fiica mea facuse avort? Ramasese insarcinata? La 18 ani? Pe vremea aceea, nici nu voiam sa ma gandesc ca fiica mea adolescenta avea relatii cu vreun baiat. Stiam ca iesea cu un baiat, dar nu ma gandeam mai departe. Asa cum fac multe mame: prefera sa nu auda, sa nu se gandeasca. Ce prostie!
Fiica mea era prea furioasa atunci: dupa ce mi-a aruncat asta in fata, s-a dus in camera ei si nu a vrut sa imi deschida. Am ramas singura la bucatarie rumegand ceea ce imi zisese. Inca incercam sa neg, sa imi inchipui ca doar s-a enervat si ca nu era adevarat ce imi zisese. Dar am inceput sa imi amintesc de perioada aceea si mi-am dat seama, atat de tarziu, ca da, fiica mea trecuse prin ceva urat pe atunci. Tin minte ca era nervoasa, mofturoasa, retrasa, tacuta si o perioada arata de parca cazuse cerul peste ea. Iar eu, mama sa, credeam ca e vorba de toanele adolescentelor! Nici nu am incercat pe atunci sa o intreb daca are ceva, daca vrea sa imi vorbeasca! Nimic – asta am facut eu.
Si nici ce am facut dupa ce ea mi-a zis nu este prea destept. Am gandit, am rumegat si am ajuns la ideea tipica: e vina fiicei mele, a fost o adolescenta fara cap si m-a dezamagit. Cum a putut sa fie atat de proasta?, ma gandeam si ma infuriam din ce in ce. In seara aceea, am batut in usa ei pana ce mi-a deschis. Am vazut ca plansese, insa eu doream sa ii ofer o lectie – mult prea tarziu si mult prea fara rost. Dar m-am purtat ca o mama care nu vede padurea din cauza copacilor.
Adica, am invinovatit-o, am intrebat-o cum a avut asa devreme relatii cu baiatul ala, ce era in capul ei. Am intrebat-o daca nici macar nu a fost in stare sa citeasca despre contraceptie – eu, desteapta, am intrebat-o daca stie ce e aia! Nu i-am permis sa imi povesteasca, inca o prostie. Doar i-am umplut capul cu lectii moraliste, in timp ce ea tacea uitandu-se spre fereastra. Am fost egoista in seara aceea, pentru ca am facut ceea ce simteam eu nevoia sa fac: sa o judec, sa o critic si sa arat cat de indignata sunt eu ca parinte.
Nu am vorbit apoi cu ea o perioada decat strictul necesar. Eu am simtit mai mult timp ca fiica mea ma dezamagise, chiar ca crescusem o adolescenta pe care nu o cunosteam. Insa am inceput sa citesc despre acest subiect si multe lucruri m-au uimit si tulburat. Mai ales descrierea acestei experiente de catre o adolescenta, care trece prin avort fara ajutor, fara sprijin. Si condamnata de toti, inclusiv de parinti. Asta am facut si eu, chiar daca totul se petrecuse cu trei ani inainte. Nu am stiut decat sa o condamn. Si sa o las tot singura. Am hotarat ca nu asta e calea.
Dupa cateva luni, m-am dus la fiica mea si i-am zis ca imi pare rau pentru ce i-am spus data trecuta. I-am spus ca daca vrea sa-mi povesteasca, eu o ascult si nu spun nimic moralist, nu condamn, nu critic. Facusem asta deja si nu avea rost. Nu mi-a zis prea multe, dar am inteles ca a fost exact cum mi-am imaginat: ramasese insarcinata intr-o seara la munte; aflase cand incepuse sa aiba greturi si stari de voma; prietenul ei a dus-o practic pe sus la doctor. Si totul s-a sfarsit imediat; nimeni nu i-a vorbit, nimeni nu i-a dat sfaturi. Si nimeni nu a fost dupa aceea langa ea.
Prietenul ei s-a retras dupa aceea, pentru ca si ea s-a schimbat si a devenit depresiva. A ramas singura si trista. Iar eu, mama ei, nu am vazut nimic. Si poate ca preferam atunci sa nu stiu. I-am spus ca si eu, in trecut, am facut un avort – ramasesem insarcinata mult prea curand dupa nasterea fratelui ei. I-am povestit, asa incat sa stie ca si eu am facut greseli. Nu ne-am apropiat foarte mult, dar macar acum putem vorbi si ma bucur ca am reusit sa nu fiu chiar acel tip de mama care stie doar sa judece si sa condamne.
Pana la urma, ma intreb de ce, cand fiica mea a intrat in adolescenta, de ce nu am purtat absolut nici o discutie cu ea despre dragoste; despre relatii; despre baieti; despre protectie. De ce am preferat sa ignor aceste realitati, de parca fiica mea ar ramane vesnic fecioara? Si de ce nu am stiut, nu am vrut sa vad ca ceva rau se intampla cu ea? Un sfat pentru fiecare mama: cand fiica voastra ajunge adolescenta, apropiati-va de ea si tratati-o mai mult ca pe un egal, nu ca pe un copil. Aratati-i ca ea devine femeie, ca si voi sunteti femei si fiti-i alaturi.
