Teoriile ce priveau bebeluşii în primii ani de viaţă ca fiind o tabula rasa, cu o minte goală ce aşteaptă să fie umplută cu informaţie, aşadar ideea că la naştere bebeluşul nu ştie nimic, nu posedă nici un fel de cunoaştere, este învechită. La fel şi ideea că abilităţile de comunicare şi emoţionale (empatie – înţelegerea emoţiilor, analiza persoanelor din jur pentru a realiza ce gândesc şi ce stare au) se dezvoltă de abia în jurul vârstei de 3-4 ani.
De fapt, bebeluşul este încă din primul an de viaţă foarte deştept şi intuitiv. El posedă o cunoaştere primară şi abilităţile lui se dezvoltă mai rapid decât se credea. Bebe vede, aude, înţelege şi ştie mai multe decât crezi!
Bebe ştie că te prefaci
Cam pe la vârsta de 1 an jumătate, bebeluşul înţelege falsitatea, contrastul dintre ce face o persoană şi ce gândeşte cu adevărat (conform unui studiu al Universităţii Concordia). Micuţii observă imediat reacţiile emoţionale nejustificate, false. De exemplu, eşti nervos şi vorbeşti cu partenerul, însă încerci să te porţi calm, să vorbeşti calm şi chiar să zâmbeşti pentru că bebe e aproape. Ei bine, bebe se prinde că falsifici starea ta! Sau te loveşti şi te abţii să ţipi pentru a nu-l speria, zâmbind.
Bebe se prinde! Până la 1 an, bebe învaţă să recunoască emoţiile după expresii faciale şi gesturi (şi preferă să vadă feţe zâmbitoare), dar nu poate distinge dacă sunt reale sau false. După aceea, înţelegerea sa devine mult mai subtilă. De asemenea, bebe distinge starea de spirit ascultând tonalitatea vocii – oricât de calm vorbeşti, dacă eşti supărat, el o ştie.
Bebe ştie cine place pe cine şi invers
Un micuţ de 10 luni nu are cum să înţeleagă prea multe despre relaţiile dintre oameni, nu? Dacă nici nu vorbeşte şi nu înţelege prea multe cuvinte, ce să ştie? Ei bine, studii recente arată că încă de la vârsta de 9 luni bebeluşii au o înţelegere a lumii sociale, a relaţiilor dintre cei pe care îi văd. De exemplu, micuţii îşi dau seama dacă două persoane sunt prietene, dacă au o relaţie bună sau rea, urmărind gesturile, expresia feţei, tonalitatea vorbirii şi împărtăşirea preferinţelor.
Studiul (publicat în Jurnalul de Psihologie Experimentală) a mai aflat că micuţii sunt surprinşi şi analizează mai mult timp situaţii ce par contrastante. De exemplu, atunci când văd doi oameni care mănâncă împreună aceeaşi mâncare, dar care apoi se poartă negativ unul cu altul (bebe a crezut că dacă le place aceeaşi mâncare şi mănâncă împreună, ar trebui să se placă unul pe altul, după care a observat că nu este aşa şi a analizat situaţia). Aşadar, părinţi, aveţi grijă, bebe vă urmăreşte!
Bebe te păcăleşte
Capacitatea de a te preface, de a minţi şi manipula este în mod clar semn de inteligenţă dezvoltată. Se credea că bebeluşii nu sunt capabili să se prefacă, să manipuleze, căci aceasta ar însemna un proces complex de gândire: “nu mă simt rău, dar dacă mama crede că mă simt rău, stă cu mine, aşa că pot să mă port ca şi cum mă simt rău”. Cercetătorii credeau că de abia după 4 ani copilul începe să mintă, să se prefacă, să manipuleze. Însă.. înainte de împlinirea vârstei de 1 an, micuţul ştie să-şi manipuleze părintele.
De exemplu, plânge fals doar pentru a-l chema sau chiar falsifică tusea, ştiind că părintele va veni imediat! Mai mult, crezi că mereu când micuţul zâmbeşte la tine şi râde drăgălaş este amuzat? Nu neapărat – câteodată se preface pentru că ştie că zâmbetul său îţi înmoaie inima şi astfel foloseşte tactica de a râde angelic când îi refuzi ceva, când îl admonestezi, când te superi pe el…
De asemenea, bebe învaţă rapid să se ascundă de tine – dacă ştie că nu are voie să facă ceva, aşteaptă să pleci din încăpere şi o face, prefăcându-se apoi că nu s-a întâmplat nimic. Aşadar, cercetătorii au aflat că înainte de 1 an, bebe poate foarte bine să se prefacă urmărind un scop, să plângă fals, să râdă fals, să tuşească fals.
După vârsta de 2 ani, copilul minte şi verbal (exemple: ca să braveze şi sfideze, un copilaş atenţionat să nu sară pe pat pentru că se va lovi chiar cade şi se loveşte; părintele spune: „ţi-am zis că te loveşti”; copilul spune: „şi ce dacă, nu mă doare”; un altul sparge un obiect şi insistă că pisica a făcut-o)…
