„Dragostea înseamnă să nu fie nevoie niciodată să zici îmi pare rău” – aşa crede personajul dintr-una din cele mai frumoase şi triste poveşti de iubire (Love Story). Să fie adevărat? Orice ai face, în orice fel ţi-ai răni partenerul de relaţie, să nu fie nevoie de recunoaşterea greşelii şi de părerea de rău exprimată? Iertarea vine necondiţionat?
Alţii cred că a spune „îmi pare rău” în relaţii de dragoste este oricum un gest inutil, în special după o greşeală mare, ce l-a rănit pe celălalt profund. Ce mai pot face aceste mici cuvinte? Pot ele repara ceva? Acţiunile vorbesc mai tare decât cuvintele, de aceea unii cred că în cadrul relaţiilor de iubire scuzele rostite nu au valoare şi efect.
Într-adevăr, unele studii arată că partenerii unei relaţii pun mai puţin accent pe a auzi „îmi pare rău”, decât pun pe comportamentul partenerului care a greşit. Este mai important ca acesta să îşi schimbe comportamentul, decât să îşi exprime prin vorbe regretul.
Chiar nu contează dacă spui „îmi pare rău”?
Contează – însă unele scuze sunt primite, altele respinse. De ce? În primul rând, deoarece suntem obişnuiţi să evităm să spunem „îmi pare rău”, vedem aceste vorbe ca un semn de slăbiciune, de lipsă de putere (ne gândim la copilul forţat să-şi ceară scuze, deşi nu vrea). În al doilea rând, tindem şi să privim aceste vorbe ca o formă de politeţe, ca o exprimare superficială, şi de aceea le respingem, chiar dacă ele sunt în realitate sincere.
„Cu ce mă ajută acum faptul că îţi pare rău? Crezi că mă vindecă scuzele tale? Dacă regreţi atât, de ce ai făcut ce ai făcut?”… Uneori, „îmi pare rău” declanşează în relaţiile de dragoste chiar un răspuns negativ de la partenerul frustrat şi furios. El nu este pregătit să accepte scuzele, deoarece este prea rănit. Şi într-adevăr, unele răni sunt prea adânci pentru ca nişte cuvinte, oricât de sincere, să le mai poată vindeca.
Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să învăţăm să spunem celui iubit „îmi pare rău”. Când e vorba de mici greşeli şi omisiuni, dar şi când e vorba de greşeli ce par de neiertat. Va fi alegerea sa dacă va accepta sau nu regretele noastre. Însă nu trebuie să credem că a exprima regret, a spune „îmi pare rău” e semn de slăbiciune şi inutil. Este de fapt un semn de curaj, de putere – cel de a fi în stare să îţi recunoşti greşeala, de a spune că eşti conştient de ceea ce ai făcut şi de a spune că regreţi din inimă. Nu este deloc un gest inutil, dar trebuie să fie sincer.
A spune „îmi pare rău” înseamnă a face un mic pas spre a vindeca o relaţie. Cel faţă de care ai greşit este furios, umilit, dezamăgit; ştie sau nu, doreşte să îţi recunoşti greşeala, are nevoie să te audă că regreţi că l-ai făcut să sufere. A îi spune că îţi pare rău îl ajută să treacă încet-încet peste furie şi umilinţă (chiar dacă momentan nu astfel par lucrurile).
Dar, aşa cum s-a spus, scuzele reale, cele care pot fi acceptate şi care pot duce la iertare presupun recunoaşterea greşelii şi empatie – să arăţi că ştii cât l-ai rănit pe celălalt prin ceea ce ai făcut. O scuză inutilă este cea ce se limitează doar la aceste trei cuvinte sau cea care încearcă să justifice, ca şi cum vrei să scapi de responsabilitate („nu gândeam ce fac, eram stresat, eram beat” etc.).
Nu, nu trebuie să fugi de responsabilitate, ci să ţi-o asumi, să îi arăţi partenerului că ştii ce ai făcut, că ştii cum se simte şi că regreţi din inimă. Regretele sincere diminuează durerea celui rănit şi îl ajută şi pe cel ce se simte vinovat să îşi reducă vinovăţia prin acest act sincer (un mic act de umilinţă).
Prin scuzele adevărate, îi oferi celuilalt o mică putere, tu recunoscându-ţi vina şi părerea de rău (trebuie să şi arăţi această părere de rău, trebuie să arăţi că şi tu suferi din cauza a ce ai făcut, altfel regretele sunt goale). Însă este nevoie şi de o reasigurare că nu vei repeta actul, iar aceasta se face în timp, arătându-i partenerului respect, afecţiune şi recunoştinţă dacă te-a iertat. După cum s-a spus, nu este un act de slăbiciune, ci unul ce cere mult curaj.
Când a spune „îmi pare rău” nu are rost? Când aceste cuvinte nu sunt adevărate, sau când le spui doar pentru a scăpa de scandal, de o situaţie dificilă. Şi când rănile cauzate sunt mult prea adânci pentru ca partenerul să poată ierta şi merge înainte – dar nu tu vei hotărî aceasta, ci cel ce te va ierta sau nu…
Fără scuze din inimă, chiar dacă partenerii se împacă, resentimente rămân, deoarece cel jignit, neglijat, umilit, rănit are nevoie să audă de la celălalt regrete şi reasigurări că greşeala sau acţiunea sa nu se va repeta.
.){kind=link}