Ești în supermarket; o mamă își face calmă cumpărăturile, în timp ce juniorul țipă în gura mare, fuge printre raioane, ia în mână produse ce îl atrag strigând „vreau și asta şi asta…”; mama îl refuză, moment în care scumpul începe să plângă, să se dea cu fundul de podea, să dea din picioare, să arunce cu produse etc.. Mama zâmbește și eventual îi face pe plac, pentru a îl mai calma…
Ești în autobuz. Un copil țipă și țipă, dă cu picioarele în scaunul tău din față, aruncă cu hârtiuțe în pasageri. Mama (sau tatăl) se uită cu iubire și amuzament, zicând „e doar un copil, ce să-i faci”… Ești în restaurant. Un copil vine la masa ta și îți ia din farfurie mâncare. Atenționezi părinții și-i spui copilului că nu e frumos, la care cel mic plânge și părinții te acuză că le-ai agresat comoara… Ești în parc, iar un copil îți îmbrâncește fiul/fiica și-i ia jucăria din mână; îi spui copilului că nu are voie, timp în care părintele său nu face absolut nimic, ba chiar pare mândru că progenitura lui e așa de vitează…
Pe de altă parte…
Ești în supermarket; o mamă grăbită își face cumpărăturile. Copilul ei se roagă să îi cumpere un produs, ea îi spune nu, la care copilul începe să plângă. Mama începe să țipe brutal, să-l tragă de mână spre casă și să-i spună că vede el ce păţeşte acasă dacă o face pe nebunul…
Ești în autobuz. Un copil țipă că vrea să coboare, la care mama (sau tatăl) îi dă o palmă discretă și-i zice să-și țină gura, că îl face de râs. Ești în restaurant. Un copil curios se apropie de masa ta, la care părinții vin, îl iau pe sus urlând la el că mereu face prostii. Ești în parc, iar un copil vine și încearcă să-i ia fiului/fiicei tale jucăria din mână. Mama sa se apropie imediat și îi dă peste mână, țipând la el că este un prost, că nu știe să se poarte și că de aceea nu are prieteni.
Care dintre aceste situații ți se pare mai dăunătoare pentru copil și mai deranjantă pentru spectatori? Ce tip de părinte nu suporți: cei ce-și lasă copiii să facă orice, scuzându-i: „e doar un copil”, sau cei ce îi „dresează”, de parcă ar avea de-a face cu un câine rău? Părinții cărora orice scenă a copilului li se pare drăguță și care te acuză pe tine dacă îți permiți să spui că cel mic te deranjează, sau părinții care își umilesc și agresează copilul (fie doar și verbal)?
Bineînțeles că, privind cum o mamă sau un tată își bruschează copilul, îl lovește, țipă la el, îl umilește sau amenință, dezaprobi. Instinctiv, te gândești că acel părinte nu ar trebui să aibă un copil, dacă nu știe să îl crească și disciplineze fără violență. Deși poate că acel părinte este pe moment prea obosit, stresat, furios și de aceea reacționează într-un mod brutal cu copilul, el este judecat și criticat de către spectatori. Cum poți să nu judeci o mamă sau un tată care se poartă ei înşiși isterici, țipând mai rău decât o face copilul? Iar dacă îi atragi atenția, acest părinte este indignat de tupeul tău, de faptul că îți permiți să-i spui cum să-și educe copilul…
Pe de altă parte, există părinții care parcă nu ştiu deloc ce este disciplina. Care îi lasă pe copii să facă orice vor, acasă la ei, acasă la alții și în public. Cărora chiar li se pare amuzant când copilul lor drag țipă, trântește, aruncă, face diverse scene. Care nu știu sensul cuvântului nu.
Există părinți cărora li se pare mai ușor să lase copilul să facă ce-i trece prin cap, decât să se lupte cu el, decât să riște o scenă de plânsete sau zbierete. Acești părinții speră că copilul va învăța până la urmă ce este bine și ce nu, din propriile greșeli și odată cu vârsta. Acești părinți se gândesc că copilul este prea mic pentru a fi disciplinat – este timp pentru disciplină mai încolo.
Cât este mic, să fie liber să se exprime, pentru că așa este sănătos. Acești părinți eventual se scuză față de alții pentru comportamentele copiilor lor, dar nu îi controlează câtuși de puțin. Însă de multe ori nici nu percep faptul că copilul lor nu se comportă adecvat. Pentru ei, este normal ca copilul să se poarte așa cum o face, iar dacă li se atrage atenția că cel mic deranjează, sunt indignați de tupeul celui care le spune cum să-și crească copilul.
Este adevărat – cei din exterior ar trebui să judece cât mai puțin și să nu dea sfaturi de disciplină, mai ales să nu disciplineze copiii altora. Totuși, în unele situații, este dificil să nu observi că părintele greșește, iar greșeala sa dăunează copilului.
Este evident cât de dăunătoare, umilitoare, inhibatoare este disciplina de tip autoritar, sever, agresiv. Copilul certat, umilit, amenințat, ţinut permanent în lesă, căruia nu i se permite niciodată să se exprime nu va fi un copil fericit și echilibrat.
Din păcate însă, nici copilul încurajat să facă orice vrea, lăsat să-și facă de cap, niciodată limitat și învățat ce este acceptabil și ce nu, nici acest copil nu va fi echilibrat. Deși pe moment fericit cu acest stil laissez-faire de disciplină, copilul va învăța cu greu că sunt reguli clare de respectat și că de fapt, nu poate face orice.
Copiii au nevoie de disciplină, de reguli, de autoritate. Nu o disciplină de armată, nu o disciplină agresivă, ci una rațională, echilibrată. Sigur că nu trebuie să ții mereu sub papuc copilul, sigur că este în regulă dacă un copil mai face boacăne sau mai plânge și țipă. Este doar un copil, adevărat – dar fiecare copil trebuie învățat că nu orice este acceptabil și că trăiește într-o societate și trebuie să țină cont de cei din jur.