Exista familii in care grija pentru copil se manifesta intr-un mod exagerat, politienesc-obsesiv, in care supravegherea copilului este excesiva. Desi este de inteles preocuparea parintilor si a celorlalti membri ai familiei pentru integritatea fizica si sanatatea copilului, o atentie excesiva poate dauna cresterii si formarii lui. Un copil care creste simtind atintiti asupra lui permanent o pereche sau mai multe de ochi, care nu este lasat niciodata singur si care este condus, controlat in tot ceea ce face, pana la varsta adolescentei, poate prezenta modificari de comportament si personalitate vizibile, greu de corectat.
Care ar putea fi motivele pentru care parintii isi supravegheaza copilul continuu, excesiv?
In afara motivului normal, natural, al afectiunii parintesti, mai pot fi si altele; o trauma in istoria familiei sau a respectivului copil, un eveniment tragic, chiar o fobie sau psihoza parentala. Chiar daca pare ciudat, sunt parinti care se tem sa nu li se “schimbe“ bebelusul la maternitate, sau sa nu le fie furat copilasul din parc, de la locurile de joaca sau din fata blocului. Aceasta pentru ca se intampla, din pacate, si astfel de evenimente.
Oricare ar fi insa explicatia, a-ti supraveghea continuu copilul, fara sa-l pierzi din ochi si fara sa-l lasi niciodata singur, fara prezenta permanenta a unui adult, este o exagerare care se poate transforma intr-o greseala de educatie. De la caz la caz, de la copil la copil si de la familie la familie, preocuparea pentru el si supravegherea lui trebuie dozata si adaptata, in asa fel incat sa fie eficienta fara a fi nociva.
Cum se manifesta supravegherea excesiva a copilului?
S-a inteles deja: atunci cand copilul este “sufocat“ de prezenta unui adult, continuu controlat, interogat, atunci cand parintele se insinueaza in viata copilului sau pana intr-acolo incat acesta nu face nimic fara stirea si aprobarea acestuia, atunci cand parintele participa efectiv la toate evenimentele din viata copilului incat pare ca el le traieste.
Este evident ca un copil trebuie supravegheat, ca un parinte trebuie sa stie intotdeauna ce face si unde este copilul sau. Dar acest lucru trebuie facut cu pricepere si diplomatie, de aproape, la varste mici, de mai departe, la varste mai mari; copilul trebuie sa stie ca are oricand sprijinul parintelui, la nevoie.
Insinuarea cu forta in viata lui nici nu ni-l apropie, nici nu foloseste. Supravegherea copilului trebuie facuta cu moderatie si intelepciune, grija pentru sanatatea si viitorul lui manifestandu-se in diverse forme si in diverse situatii. O abordare cazona, rigida si riguroasa, chiar daca e bine disimulata, nu inseamna neaparat si o dragoste parinteasca pe masura.
Controlul permanent asupra vietii copilului poate avea consecinte nedorite. Prezenta continua a parintilor, chestionarile amanuntite, petrecerea timpului liber numai cu familia, deciziile luate numai de adulti si impuse copilului, toate sunt necesare, dar intre anumite limite, mai ales cand copilul e mic. Incet, incet, trebuie lasat sa isi castige independenta, sa se descurce singur, sa isi traiasca viata. De la “Nu te departezi de mine, vreau sa te vad unde te joci“, cuvinte pe care orice adult le spune copilului pe care il insoteste in parc, nu trebuie sa se ajunga la “Nu ai voie la film, nu ai voie in excursie fara mine“ etc., atunci cand copilul a crescut.
Trebuie sa i se lase spatiu sa respire, sa ia decizii, sa aiba prieteni, preocupari si evenimente la care parintele sa nu fie inclus. De la grija naturala a parintelui pentru securitatea copilului nu trebuie sa se ajunga la exagerari care ating uneori ridicolul; a “pandi“ copilul in situatii in care ar dori sa fie singur, pentru ca si ceilalti colegi sau prieteni sunt la fel, inseamna a-l pune intr-o lumina ridicola care va fi evident remarcata.
Problema este ca exista parinti care, de la afectiunea si grija parinteasca normale pe care trebuie sa le manifeste, ajung sa savureze controlul pe care il au asupra vietii copilului lor. Li se pare ca aceasta este atitudinea normala si continua sa-si exercite puterea de cate ori pot. Nu fara consecinte insa.
O posibila repercusiune pe care supravegherea excesiva a copilului poate sa o aiba este aceea de a reprima, de a inhiba toate instinctele naturale pe care acesta ar trebui sa le dezvolte in timpul cresterii si formarii lui. Un parinte care il controleaza tot timpul anuleaza, anihileaza orice tendinta de decizie, de independenta. Copilul, timid si retras, se va obisnui sa fie condus, manipulat si controlat. Se va obisnui sa ia mereu altcineva decizii in locul sau, iar la varstele tineretii si maturitatii va cauta protectie si autoritate in persoana oricui ar putea repeta modelul parintelui exigent pe care l-a avut: partener, sot sau sotie, sef sau prieten.
O alta posibila consecinta poate fi revolta care se instaureaza, mai devreme sau mai tarziu, in sufletul anumitor copii, impotriva supravegherii excesive si controlului paternal. Exista copii care surprind nedreptatea tratamentului la care sunt supusi si au puterea de a se impotrivi, de a lupta impotriva autoritarismului parintesc. Gasesc metode de revolta, pierzand respectul pentru deciziile si actiunile parintilor sai, se eschiveaza si boicoteaza tot ce fac acestia.
Cresc ca niste revoltati, extinzand, uneori, granitele revoltei lor si asupra altor persoane sau institutii despre care li se pare ca le limiteaza libertatile: scoala, cadrele didactice, alte persoane ce intervin in procesul educativ, politia, legea. Nu este o regula, dar din unele familii in care copilul a fost excesiv supravegheat provin micii infractori, cei care sunt refractari la influentele benefice ale comunitatii din care fac parte si ale societatii.
Este evident deci ca supravegherea excesiva nu da deloc roadele dorite. Este recomandabil sa se renunte la ea si sa se adopte o maniera toleranta de supraveghere, fara a sufoca si impune, cu afectiune si intelegere parinteasca.
