Statul român nu ne vrea pe bicicletă. Cu ce am greșit?

Hei, conducători?! De ce nu vreți să faceți piste de biciclete în România?Am înțeles că ne dorim o țară de analfabeți ușor de manipulat. Bravo! Ați reușit. În prezent, peste 40% din elevii români sunt analfabeți funcțional, cu șanse infime ca realitatea să se schimbe prea curând. Dar cu ce am greșit, noi, ăștia care o mai ardem pe bicicletă, pentru sport, pentru sănătate, pentru a merge la muncă uneori? Ne-ați făcut și aici codașii Europei, noi și bulgarii.

Statisticile oficiale sunt doar… statistici – oficial, câte piste de biciclete sunt în România?

Să ne minunăm împreună de „reușitele” cu care se mândresc ai noștri conducători când vine vorba de piste de biciclete în România: București – 160 km (din care doar 26 km funcționali), Sibiu – 70 km, Iași – 46 km, Timișoara – 35 km, Brașov – 30 km, Craiova – 20 km, Cluj-Napoca – 10 km, Constanța – 5 km.

Evident, până și aceste cifre sunt umflate de autorități. Multe dintre aceste piste raportate oficial nefiind funcționale sau proiectate corespunzător. În plus, pentru a ieși bine în statistici, multe dintre ele sunt construite în zone fără o utilitate reală, cum ar fi periferiile cu un trafic redus de mașini.

Așadar, statul român încurajează doar pe hartie mersul pe bicicletă, în condițiile în care datele INS ne arată că, în prezent, la fiecare 100 de gospodării din ţara noastră există peste 32 de biciclete. Ceea ce înseamnă că trei din 10 români deţin o bicicletă. Mai mult, se pare că suntem campioni și la producţia de biciclete sau componente ale acestora.

Încă un capitol la care suntem repetenții Europei – nu ne place nici să avem piste de biciclete în România

 La nivel european, România este pe ultimul loc la capitolul „ospitalitate cu bicicliștii”. O arată un studiu din 2015, al Federaţiei Europene a Cicliştilor. Danemarca este ţara europeană cea mai primitoare pentru biciclişti, urmată îndeaproape de Olanda, Suedia şi Finlanda.

Cât de sigură e bicicleta ca mijloc de transport?

România a devenit încet-încet o țară în care să mergi cu bicicleta e considerat un sport extrem. Trecând peste problema infrastructurii, avem și o problemă de educație rutieră.

Acum 3 ani, am avut o vară de-a dreptul nebună. Mi-am luat o cursieră și am început să ies cu băieții pe șosea. De la trasee de 5 km am ajuns la câteva de peste 100 km. Am circulat mult, atât în oraș cât și pe drumuri naționale și am făcut cunoștință cu disciplina șoferilor români. Am trăit momente de panică maximă: unii intrau să depășească, alții se băgau la limită, nu prea mai respectă nimeni bicicliștii. Unii îți pun în pericol viața.

De cealaltă parte, sunt și mulți bicicliști care nu prea au ce căuta pe două roți, fiind un pericol, atât pentru ei înșiși, cât și pentru șoferi. Se bagă, te înjură, dar habar nu au de legislație. O mână întinsă la stânga sau dreapta nu îți garantează prioritatea, poți fi luat pe capotă foarte ușor. Eu mereu stăteam spre marginea drumului și verificam de trei ori ce am în spate, înainte de a lua decizia de a schimba direcția de mers. Altă observație este lipsa căștii de protecție. Recunosc, la început și eu vroiam să-mi stea freza bine la destinație, dar după ce am văzut ce poți să pățești la o căzătura, m-am lecuit. Casca m-a salvat de două ori de niște răni…urâte.

Am câteva întrebări: Voi cum vedeți problema bicicliștilor, la noi în țară? Când vom avea mai multe piste de biciclete în România? Când vom învăța să respectăm TOȚI participanții la trafic?