Imaginea de vis a familiei apropiate si fericite nu devine intotdeauna realitate. De fapt, tocmai o apropiere prea mare intre membrii familiei poate uneori dauna relatiilor de familie. Urmeaza povestea unei mame care a realizat ca apropierea prea mare intre membrii familiei poate fi si un lucru rau (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
O familie apropiata nu inseamna intotdeauna o familie fericita!
Familia mea nu este una fericita, oricat mi-am dorit acest lucru. Si cred ca cea mai mare parte a problemelor dintre noi e cauzata de apropierea noastra prea mare. Cum se poate asa ceva? Nu ar fi normal ca membrii unei familii sa fie apropiati unul de altul? Ba da, dar, cred, exista si asa ceva ca o apropiere excesiva. Practic, cred ca fiecare din familia noastra a fost sufocat de prezenta continua a celorlalti.
Sa va explic de ce apropierea noastra nu ne-a facut o familie fericita. Eu si sotul meu locuiam intr-o garsoniera micuta, iar odata cu nasterea fiicei, care era al treilea copil (avusesem prima oara doi baieti gemeni), am hotarat ca solutia cea mai buna si la indemana era sa ne mutam cu totii la parintii mei, care aveau o casuta la marginea orasului. Planul era bun in teorie: doream ca in timp sa extindem casa, asa incat sa avem spatiu suficient. Iar bunicii puteau sa ne ajute cu multe in cresterea copiilor.
Nu am reusit sa extindem casa, nu puteam niciodata sa strangem bani, toti se duceau pe traiul de zi cu zi. Asa ca toti, eu cu sotul meu, cei trei copii si bunicii lor am locuit intr-o casa cu trei camere! Chiar si asa, altii se aflau in situatii cu mult mai rele. Noi macar aveam cate o camera pentru bunici, una pentru parinti si una pentru copii. Insa nici un pic de spatiu unde cineva ar putea sa rasufle, sa se retraga, sa se relaxeze, sa gaseasca putina intimitate.
Aceasta apropiere prea mare si constanta a ajuns sa strice toate relatiile de familie. Eram foarte departe de ceea ce am numi o familie fericita! Sigur, in orice familie apar probleme, dar nu cred ca in orice familie apare macar o cearta zilnic! Cum a afectat asta copiii ma doare cel mai tare. Pentru ei, ideea de familie nu este un vis, nu este ceva de dorit. Tot ce doresc acum, cand se apropie de maturitate, este sa isi gaseasca un colt doar al lor, unde sa se bucure de singuratate.
Cei doi baieti asta au si facut: mi-au spus ca este de mii de ori mai bine sa se chinuie sa isi plateasca o camera mizera inchiriata decat sa ramana acasa, cu familia. Si desi gemenii ar trebui sa fie apropiati, tocmai pentru ca au fost asa apropiati in copilarie, acum se evita, de abia se mai vad. Si nici unul nu isi doreste vreodata sa isi intemeieze propria sa familie: tot ceea ce vor este sa stea singuri!
De ce au fost stricate relatiile de familie de aceasta apropiere? Nu mai stiu unde am auzit expresia, cred ca intr-un film, dar imaginea cea mai adecvata a familiei noastre este cea a unor mingi de ping pong care se lovesc continuu cap in cap pe o masa prea mica: asta am fost noi toti.
Eu si sotul meu ne certam foarte des pe tema banilor si a parintilor mei (il inteleg pe de o parte, ii era asa greu sa stea zi de zi cu socrii lui si sa nu aiba macar un colt doar al lui!); parintii mei se certau zi de zi intre ei pentru ca tatal meu bea prea mult; copiii se certau groaznic, in special cand gemenii faceau pereche impotriva fetei mai mici; toti certau copiii cand acestia faceau galagie si boacane (este greu sa cresti gemeni, le vin idei dintre cele mai fanteziste si fac mereu cate o boacana!); si nu in ultimul rand, eu si sotul meu ne aliam des impotriva bunicilor, care nu-si cunosteau limitele si isi bagau nasul in toate…
Pe scurt, toata lumea se certa continuu cu toata lumea in familia noastra stransa! Cele mai mari probleme erau legate de copii: bunicii erau adeptii unei educatii severe, iar noi, parintii lor, am fost intotdeauna mai intelegatori: copiii sunt copii si se vor purta ca niste copii!
Inteleg ca bunicii sunt importanti in viata copiilor, dar oare nu parintii sunt cei care au dreptul sa ia decizii si cei care trebuie sa ii educe? Ei bine, parintii mei si-au asumat acest rol, cel de a ne educa ei copiii asa cum doreau si stiau ei. Pot sa spun ca, atunci cand am gasit-o pe mama mea batand unul dintre baieti cu coada de matura, am explodat de furie. Cum isi permitea sa faca asa ceva copilului meu? Iar cand fiica mea a venit plangand zicandu-mi ca bunica ii aruncase fusta pe care eu tocmai i-o luasem pe motiv ca era prea scurta si ca ea nu avea voie sa se imbrace ca o pacatoasa, am fiert ore in sir, pana ce am explodat.
Acestea sunt doar cateva exemple care sa arate in ce stare au ajuns relatiile noastre de familie. Si aceasta pentru ca nu am avut de ales si am locuit atata vreme unul in sufletul celuilalt. Cred ca multe familii sunt in situatia noastra: apropierea in familie nu este mereu un lucru bun.
Fiecare membru al unei familii, mic sau mare, are nevoie de putin spatiu, de un coltisor doar al lui, altfel aceasta apropiere constanta il sufoca. Cred ca tensiunea, certurile, tipetele si in general toata aceasta furie este nascuta de apropierea prea mare. Chiar si cand nu exista diferente de opinie asa cum au existat in familia noastra, orice relatie trebuie sa respire, sa nu fie sufocanta si impusa. Ani in sir, visul nostru era sa avem o camera in plus: macar o camera, unde fiecare ar fi putut, pe rand, sa scape de prezenta celorlalti! Nu suna ca o familie fericita, nu-i asa?…
