Unii considera ca un copil va strange legatura dintre soti, ca ii va apropia si mai mult si ca va rezolva orice probleme existente. Nimic mai fals! O relatie cu probleme este vindecata daca partenerii lucreaza la relatia lor si si-o doresc; un copil nu este un miracol care salveaza relatia. Va prezentam povestirea unei cititoare care a apelat la sarcina ca o ultima incercare de a-si pastra sotul alaturi (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Nu faceti un copil doar pentru a salva relatia cu sotul!!
Sper ca veti citi ceea ce m-am hotarat sa va povestesc. Imi iubesc copilul, insa sunt cat se poate de nefericita. Totul a pornit cu o alegere cat se poate de neinspirata: cea de a ramane insarcinata pentru ca sotul meu sa nu ma paraseasca! A mers, ce pot sa zic, insa nu cum speram eu sa mearga…
Mi-am iubit sotul inca de prima data cand ne-am intalnit; cat de mult ma iubea el pe mine, nu stiu, dar acum nu cred sa fi ramas ceva din acea iubire. Totul era minunat, am petrecut doi ani frumosi impreuna, dupa care am facut o nunta la fel de frumoasa. Dupa un an de la nunta, insa, am descoperit cu sila ca m-a inselat. Nici nu s-a chinuit mult sa se ascunda si am aflat rapid…
Povestea nu continua asa cum tot citesc: el, cu regrete si lacrimi, cerandu-mi iertare. Nu, el nu mi-a cerut sa il iert! De fapt, se pare ca se astepta sa il parasesc – de aceea nici nu s-a ascuns, nici nu a incercat sa minta atunci cand l-am intrebat daca chiar a fost in stare sa ma insele. Mi-a zis ca nu crede ca ma mai iubeste, ca m-am schimbat prea mult si nu mai sunt cea de care s-a indragostit!
Mi-a zis ca poate e mai bine pentru amandoi sa ne continuam separat vietile, poate gasim ambii pe altcineva care sa ne faca fericiti. Da, ma schimbasem dupa trei ani, insa nu este normal sa cresti, sa devii mai matur? Sotul meu imi zicea insa ca devenisem plictisitoare, banala si neingrijita, ca nu mai eram fata vesela si libera care fusesem…
L-am parasit? Nu, desi poate ca macar aici avea si el dreptate: as fi meritat sa am pe cineva care sa ma faca fericita. Insa eu m-am rugat de el sa nu ma lase, sa imi mai dea o sansa. Tot eu l-am rugat sa continuam relatia, tot eu m-am scuzat ca nu sunt asa cum vrea el! Si din acea zi, am trait cu teama continua ca ma va insela din nou si ca ma va parasi. Ma gandeam la toate femeile care exista in viata lui si analizam ce sanse sunt sa se indragosteasca de vreuna dintre ele. Atat timp pierdut…
Si am ajuns la „solutie”: daca am avea un copil, sigur nu ma va parasi, caci la urma urmei, el isi doreste o familie! Mai mult, credeam cu prostia pe care ti-o da doar disperarea ca un copil ne va apropia, ne va uni si ne va face fericiti impreuna. Credeam ca odata ce devenim parintii unui copil, ne vom simti mai uniti ca oricand si ca relatia noastra va creste si se va intari.
Am ramas insarcinata printr-un viclesug: am renuntat la pilulele contraceptive fara sa ii spun sotului meu si am inceput sa fiu din ce in ce mai activa in pat (ceea ce lui i s-a parut o cale pentru a-l impiedica sa ma mai insele). Nu a durat mult: in sapte luni, eram insarcinata si cat se poate de fericita!
Cand i-am spus sotului meu ca vom avea un copil, prima oara a fost uimit, apoi furios: nu luam pilule? I-am explicat, mintind fara probleme, ca pilulele nu ofera 100% siguranta si ca se intamplase sa iau cateva la o alta ora. Dupa ce s-a calmat, a primit vestea cu aceeasi indiferenta blanda cu care ma trata in ultimul timp. A spus ca daca a fost sa se intample, atunci vom avea copilul. M-am bucurat, caci ma temeam sa nu imi spuna sa intrerup sarcina.
Si am continuat sa sper ca, odata ce se naste copilul, relatia noastra va fi salvata, va deveni frumoasa. Caci ce poate uni doua persoane mai mult decat a fi parintii unui scump copil? Acum realizez cat egoism a fost in actele mele: cum sa planuiesti sa dai nastere unui copil doar pentru a-ti tine sotul langa tine? Cum sa nu te gandesti si la acel copil, sa te gandesti doar si doar la tine si la ceea ce vrei tu cu disperare?
In timpul sarcinii, mari schimbari in relatia cu sotul meu nu au fost, desi ma bucura ca se purta mai atent, mai binevoitor si chiar se straduia sa stea mai mult cu mine si sa ma inveseleasca. Desi emotional distant, m-a tratat ireprosabil, ca un adevarat sot care se bucura ca va avea un copil. Insa nici un pic de iubire nu mai gaseam in ochii lui pentru mine…
Odata cu nasterea copilului, mi-am dat seama ca avusesem dreptate doar pe jumatate: mi-am salvat relatia cu sotul meu, insa nu asa cum doream si speram. Am realizat ca, de acum, sotul meu va ramane cu mine, nu ma va parasi cel putin cat timp copilul este mic. S-a indragostit practic de fiica sa si nu suporta sa stea departe de ea mai mult de o zi. Asa ca am reusit – el va sta cu mine pentru ca-si iubeste copilul! Ce victorie amara…
Pentru ca nasterea copilului nu ne-a apropiat, nu ne-a unit, nu ne-a facut relatia mai puternica si mai frumoasa. Ne-a transformat relatia intr-un tip de relatie amicala care se centreaza aproape exclusiv pe copil. Nu simt acum ca s-a apropiat de mine sau ca ma iubeste pentru ca sunt mama copilului sau. Are nevoie de mine si ma vrea alaturi pentru copil (a crescut doar cu mama sa si il oripileaza ideea ca propriul sau copil sa creasca cu parinti divortati). Macar am incetat sa mai sper degeaba: stiu ca sotul meu nu ma va mai iubi niciodata asa cum m-a iubit…
Asadar, un copil trebuie avut cand iti doresti un copil; cel mai egoist si urat lucru este sa te folosesti de o fiinta scumpa pentru a incerca sa manipulezi relatia cu partenerul, pentru a incerca sa il tii langa tine. Si nu este asa cum cred multi: copilul nu intareste si nu imbunatateste o relatie intre soti decat daca acea relatie era dinainte trainica si frumoasa!
