Există mii și mii de articole scrise pentru părinții adolescenților, anume pentru a-i ajuta pe adulți să îi înțeleagă mai bine pe copiii lor și să se confrunte mai bine cu toate problemele ce apar la această vârstă. Ce ar spune însă chiar adolescenții dacă i-am întreba despre cum pot avea o relație mai bună cu părinții lor? Vă prezentăm sfaturile unui adolescent pentru toți părinții care doresc să afle mai multe chiar de la sursă (vă mulțumim pentru mailurile trimise; pentru a împărtăși cu noi mai multe povești din viața voastră, așteptăm mail pe contact@familist.ro).
Mesajul unui adolescent către toți părinții
Sunt un adolescent tipic – ar spune părinții mei; am 17 ani și nu vă trimit povestea mea; nu este nimic ce nu vă puteți imagina: mă cert des cu părinții, ei nu mă înțeleg, eu nu îi înțeleg și tot așa… În loc de povestea vieții mele, prefer să spun câteva adevăruri la care poate vă veți gândi:
Adolescenții nu sunt orbi și surzi! Părinții trebuie să înceteze să se poarte ca și cum părerea sa nu contează, ca și cum nu e vorba de viața lui, ci de a lor. Știți cum e să auzi doi oameni discutând despre ce nu e în regulă cu tine și ce ar trebui ca TU să faci, în timp ce ești pe aproape, dar ești ignorat ca și cum ce ai tu de spus nu contează deloc? Părinții se plâng de faptul că adolescenții nu comunică – dar de câte ori încearcă părinții să le vorbească? Și nu mă refer la interogatorii, ci la o discuție matură, la întrebări puse calm și rațional… Nici părinții nu știu să comunice!
Adolescenții nu sunt copii. Dacă mai aud o dată replica „ești încă un copil”, înnebunesc! Oricine poate vedea că nu mai sunt deloc un copil, oricine în afară de părinți. De aceea există termenul adolescent – nu copil! Părinți, cu cât le spuneți tinerilor că sunt niște copii și cu cât îi legați, le îngrădiți orice libertate, cu atât ei se vor purta ca niste copii – mai rău, se vor purta provocator. De ce credeți că unii se poartă rebel? Pentru că nu li se permite să aibă libertate, pentru că sunt ținuți în lesă și verificați mereu.
Da, vrem să fim altfel! Părinții se uită așa dezaprobator la tinerii din ziua de azi, care nu mai sunt cum erau pe vremea lor. Ce este atât de rău în dorința de a fi altfel? Ce este periculos? Că doar un adolescent nu vrea să fie altfel torturând copilași, ci doar vrea să se exprime liber, să arate și să se poarte așa cum simte. Ce e rău într-o haină mai ciudată, într-un piercing? Ce e rău la o bere (părinții pot să consume și 5 litri, dar un adolescent prins că a băut o bere este pedepsit)…
Clișeele nu ajută. Nu ajută deloc dacă mergi la adolescent și torni un munte de clișee de genul: ești la o vârstă dificilă, depresia este uneori normală la vârsta ta, și eu am trecut prin asta, totul o să fie bine etc. etc.. Este atât de greu ca părinte să fii sincer și să spui ce gândești? Lăsați clișeele și purtați-vă ca oamenii vorbind cu alți oameni.
Lipsa de încredere se vede. De ce mint adolescenții? Pentru că părinții se așteaptă ca ei să mintă! Nu spun că dacă părinții ar avea completă încredere în el, un tânăr nu ar mai face prostii și nu ar mai minți, dar este sigur că nu ar mai minți atât! Mi se pare așa trist: unii părinți chiar vor să fie mințiți, chiar vor să nu știe adevărul. Fetele au părinți care înghit orice minciuni, doar ca să creadă în continuare că fetița lor este doar un copil, că nu a devenit femeie. Iar bănuielile, suspiciunile și toate întrebările de interogatoriu nu ajută…
Cu cât părintele impune, cu atât adolescentul refuză. Ați auzit de psihologia inversă? Ar trebui deja să știți că dacă insistați și impuneți ceva folosind amenințări, adolescentul va face exact opusul. Țipați să dea muzica mai încet? Tentația este să o dea la maxim! Și tot așa – da, părinții sunt încă cei care fac regulile, dar dacă ar încerca să se poarte cu un tânăr mai puțin rigizi, ar fi atât de bine…
Vreți respect? Dar adolescentul nu vrea? De ce un tânăr care țipă spunând ce gândește și apoi pleacă refuzând să mai vorbească este un obraznic impertinent care va suferi o pedeapsă, dar părintele care face la fel are dreptate?
Adolescenții înțeleg mai bine decât ați crede. Părinții cred că tinerii sunt pierduți, că nu știu ce e cu ei și cu viața, că fără a li se spune mereu ce să facă nu ar face nimic, că nu sunt în stare nici să își încălzească ciorba. Poate e nevoia părintelui de a se simți important și util, dar tinerii chiar înțeleg multe mai bine decât ați crede. Întrebați doar! Și da, mulți tineri știu deja ce vor să facă în viață, nu visează la aventuri, ci și-au ales deja o cale de urmat.
