Toți știm ce este o victimă: o persoană ce a suferit prejudicii, a fost nedreptățită și a avut de suferit în urma acțiunii altora (intenționate sau nu: victima unui furt, a unei agresiuni, a unui accident ș.a.m.d.). Cum rămane însă cu cei care se autopercep în mod constant ca fiind victime (ale altor oameni sau ale destinului)?
Există persoane ce au învățat să funcționeze pe baza acestei mentalități perpetue de victimă, care în fapt se autovictimizează, chiar și cand alții nu le-au provocat în realitate un prejudiciu.
Poate că ți se pare cunoscut: cei care se plang întotdeauna că nu au avut ce face, că nimic nu le merge bine, că nu sunt ei de vină, că viața este dură cu ei în mod special și că nu au parte de “norocul” celorlalți. Par lipsiți de voință, de putere, nu sunt capabili să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor, parcă ar fi niște marionete triste, trase de ațe în direcții alese de alții.
S-a menționat că aceste persoane au învățat să gandească și să reacționeze astfel, și este cat se poate de adevărat: mentalitatea de victimă este o trăsătură învățată, gandirea adoptă și se obișnuiește cu aceste patternuri, în care se atribuie altora responsabilitatea și puterea asupra a ceea ce i se întamplă persoanei.
Adesea, oamenii ce se transformă singuri în victimele vieții chiar au avut de suferit în trecut; frecvent, în familie, unde au fost crescuți și obisnuiți cu ideea că ei nu au vreo putere și control asupra a ceea ce li se întamplă; în ideea că nu se pot descurca singuri și că au nevoie mereu de ajutorul celor care știu mai bine; cu critici și sugestii constante că trebuie să asculte de alții și să tacă și să-nghită.
Dar acestea duc și la ideea că de fapt ei nu sunt de vină pentru ce li se întamplă, că nu au nici control asupra propriei vieți, nici putere să o schimbe și nici responsabilitate pentru ce se întamplă.
Cei care au adoptat acest tip de gandire nu doar că se autovictimizează singuri, însă sunt și foarte ușor de victimizat de către alții dominatori, ce pot profita de slăbiciunea lor. Și pot deveni victime în realitate, ceea ce nu face decat să sporească mentalitatea specifică (“totul mi se întamplă mie”, “de ce eu?”)…
Mentalitatea de victimă se regăsește în următoarele aspecte:
♦ Credința că el/ea a fost și e nedreptățit/ă de către alții;
♦ Credința că nu este vina sa;
♦ Credința că nu e nicidecum responsabil/ă pentru ceea ce i se întamplă (“nu-i vina mea”, “nu am ce face”);
♦ Credința că nu are vreo putere să schimbe ceva sau vreun control asupra desfășurării evenimentelor;
♦ Credința că doar lui/ei i se întamplă mereu lucruri rele;
♦ Credința că merită simpatia și ajutorul altora;
♦ Nevoia ca altcineva să îl/o scoată din impas, căci el/ea nu are ce face.
În general, unei persoane ce se autovictimizează, întreaga viață i se pare grea, crudă și injustă, ea fiind principala ce are de suferit. Aceste persoane sunt și egocentrice, nu prea sunt capabile să intre în pielea altora, să înțeleagă faptul că mulți suferă diferite prejudicii.
Această mentalitate aduce cu sine tendința de a-i învinovăți pe alții, de a atribui rele intenții altora (de exemplu, o simplă replică poate fi percepută ca fiind o critică sau o amenințare), de a privi negativ orice situație.
Unele victime au nevoie de compătimirea și atenția celorlalți, găsesc chiar plăcere în a se lamenta și a primi compasiune, altele sunt mai degrabă stoice, necomunicative, intenționand să accepte că așa e viața și ele trebuie să o accepte, fără a se plange degeaba.
Pe scurt, mentalitatea de victimă este caracterizată de ideea “de ce eu?”, aceste persoane devenind chiar invidioase și rău-intenționate, avand convingerea că toți ceilalți au o viață mai ușoară. Este o lipsă de putere învățată, o victimă va crede și spune mereu că nu e vina sa, că nu are de ales, că nu poate, că nu știe.
Această gandire duce la eșec, victima fie nu încearcă deloc să rezolve o situație, fie renunță la primul impas, ceea ce-i întărește tipul gandirii (“nu am ce face”). Practic, acești oameni renunță la orice control asupra vieții lor și se transformă singuri în marionete ale destinului și ale altora. Se incapacitează singuri. Și ajung furioși, mereu crezand că totul lucrează împotriva lor.
Ce se poate face? Din păcate, oricine poate să cadă în capcana mentalității de victimă, căci toți suferim de-a lungul vieții. Pesoanele independente, care își asumă propria responsabilitate pentru acțiunile lor și efectele acestora, care știu că succesul se îmbină deseori cu eșecurile, sunt mai rezistente. Cele mai slabe, ușor de dominat de oameni și ușor de dăramat de situații, pot deveni victime.
Totul trebuie să pornească de la ideile și credințele victimei; acestea sunt de fapt cele care o incapacitează mereu, nu alți oameni și nu viața în sine. Modul în care gandim transformă întregul peisaj și influențează bineînțeles modul în care acționăm (vicimele sunt adesea pasive, aleg să nu acționeze, căci gandesc “nu am ce face”, “nu pot”).
A începe să schimbi exact gandurile, a încerca să privești din alte perspective o situație, este singura cale de a îndepărta ideile care ne fac să ne simțim victime.
