Un parinte face toate eforturile ca demersul sau educativ si formativ sa aiba succes, dar, nu e nici o surpriza, modul in care copilul sau raspunde la stimulii sai educativi se poate sa nu fie cel vizat. Trebuie insa ca parintele sa invete sa isi critice corect si constructiv copilul, fara a provoca daune, fara sa il raneasca. Un copil este sensibil la opiniile celor din jur – o vorba urata despre el de la un alt copil il raneste. Sa ne gandim cum il ranesc cuvintele parintelui sau, ce impact au acestea asupra sa…
Da, nu e nici o surpriza ca un copil nu asculta intotdeauna de parintii sai, ca mai greseste, ca mai uita, iar parintele nu e intotdeauna multumit de “imaginea“ copilului sau, de ce anume el a receptat si cum s-a modelat in procesul mentionat. Cu toata afectiunea, grija parinteasca si eforturile depuse, se poate intampla ca parintele sa aiba esec; iar copilul sau, cu toata bunavointa pe care o arata, poate sa comita greseli.
Este o catastrofa, o tragedie, atunci cand copilul tau greseste? Deloc. Este chiar normal. Copilul tau, oricat te-ai stradui, nu e un mecanism perfect, care sa functioneze perfect. Copilul tau este o personalitate in formare si daca iertam de multe ori greselile adultilor, de ce n-am proceda la fel si in ceea ce ii priveste pe cei mici? Sau, cu atat mai mult ii putem ierta pe copii pentru greselile comise, pentru ca ei nu au maturitatea, experienta si puterea de discernamant a adultului.
Invata sa iti critici copilul in mod corect, fara sa il afecteze!
Parintele poate critica fara sa ia in calcul ce efect au vorbele sale – din furie momentana sau frustrare, poate apela la critici dure (deseori, prea dure). O greseala a copilului nu trebuie sa duca la o critica distructiva care sa il raneasca. Parintele trebuie sa stie cum sa il faca sa inteleaga ca o critica este indreptata spre fapta sa, spre comportament si nu direct spre copil. Ca un simplu exemplu: in loc de “esti un prost”, trebuie sa spui “ai facut ceva gresit”, in loc de “faci mereu greseli”, “acum ai gresit deoarece…”.
In nici un caz un parinte nu trebuie sa lase neobservata greseala copilului sau. Insa el ar trebui sa fie sigur ca are o imagine completa si corecta a acestei greseli; ca are cunostinta de toate amanuntele, de toate implicatiile si ca judecata lui e corecta. Asta pentru ca se prea poate ori sa nu cunoasca totul despre circumstantele in care copilul sau a comis respectiva greseala, ori sa se pripeasca, sa-l considere vinovat pe copil si sa-l critice aspru.
Un parinte trebuie sa fie atent la comportamentul copilului sau, sa stie ce ar putea comite acesta si ce nu si sa nu se grabeasca sa-l acuze de greseli fara sa aiba dovezi, fara sa cunoasca intreaga intamplare. Cu rabdare si tact, putem afla adevarul si de-abia dupa aceea il putem certa pe copil daca a gresit. Si mai important este modul in care parintele invata sa isi critice copilul – constructiv (abordand fapta copilului) sau distructiv (invinovatind fara drept de apel copilul).
In mod sigur, orice parinte este inclinat sa-si critice si pedepseasca copilul, dupa orice greseala a acestuia. Pare modalitatea cea mai la indemana parintilor si cea mai eficienta. Nu e insa intotdeauna asa. In functie de fapta comisa de copil, sigur ca parintele e indreptatit sa il pedepseasca; dar nu e suficient intotdeauna si nici nu e necesar intotdeauna. Pedepsele trebuie aplicate cu masura si cu toleranta, pentru ca parintele nu trebuie sa se transforme in inchizitorul copilului sau.
Dar, si mai important, parintele nu trebuie sa fie judecatorul copilului sau. Exista, din pacate, parinti care sunt mai mereu inclinati sa-si judece copii, sa-i critice; pentru ei se pare ca ai lor copii nu sunt niciodata buni de nimic, nu-i cred in stare de nici o reusita. Pentru ei toti copiii nu fac decat sa strice, sa sparga, sa minta, sa chiuleasca etc. Asadar, e normal ca ei sa fie tot timpul “vigilenti“ si sa aiba grija sa condamne greselile copiilor lor. Eventual, dandu-se pe sine exemplu: “Eu niciodata nu am facut… eu, cand eram ca tine am… eu n-as fi facut…”
In cazul unei greseli, parintele nu trebuie sa se erijeze in judecator si nici sa cicaleasca continuu copilul, sa-l certe mereu pentru aceleasi greseli comise. Nu trebuie sa critice constant copilul, oferindu-i impresia ca nu poate face nimic bine.
Copilul trebuie certat, desigur, dar discutia nu trebuie sa aiba aparenta unei condamnari fara drept de apel. Dupa ce i se arata de ce a gresit, trebuie lasat sa se explice, sa-si exprime punctul de vedere, tocmai pentru a fi siguri ca nu il certam degeaba. Iar critica trebuie sa aiba intotdeauna un temei serios, nu o toana intamplatoare sau o indispozitie a parintelui. O critica prea aspra ar putea repercusiuni serioase asupra copilului. Ar putea sa-l faca sa se simta inferior, sa-l inhibe, sa-l constranga sa fie duplicitar, sa se ascunda, sa se prefaca, sa-i fie teama sa se exprime si sa fie el insusi.
Critica unui parinte trebuie sa ajute copilul sa se corecteze; asadar, sa-i ofere si solutii despre cum ar fi trebuit sa procedeze, despre ce ar fi putut sa faca pentru a nu fi criticat sau pentru a nu fi comis vreo greseala. Degeaba ii spui: “Nu-mi place cum ai procedat, ai gresit…”, daca nu ii oferi si solutia despre cum ar fi fi corect sa actioneze. “Te-ai imbracat caraghios, nu-ti sta bine… Nu-mi place prietenul tau… Intotdeauna iei nota mica la…” sunt reprosuri, critici pe care parintele le poate face daca sunt bine argumentate, in asa fel incat copilul sa inteleaga cum e mai bine sa procedeze.
Critica nu trebuie sa le dezvolte copiilor complexe de inferioritate sau manifestari de revolta impotriva autoritatii parentale. Daca traiesc in continua critica, chiar cicaleala, se pot invata sa condamne, la randul lor, tot ce ii inconjoara. Sau pot invata sa traiasca intr-o autocompatimire prelungita, lucru care le anuleaza orice avant de independenta si afirmare. Critica parintelui nu trebuie sa creeze o atmosfera de ostilitate in familie; copilul o poate resimti ca atare si atunci va raspunde si el cu ostilitate si agresivitate, pentru ca nu se va simti tratat drept. Si, nu in ultimul rand, o critica severa din partea parintilor, agresandu-l emotional, va dezvolta stari anxioase de durata, inadaptabilitate si o imagine negativa de sine.
Parintele, cel mai important, trebuie sa invete sa critice nu copilul ca intreg, ci greselile comise de catre acesta. Una este sa critici un act, sa oferi solutii si cai de a proceda corect, chiar sa pedepsesti un act al copilului; si cu totul alta este sa critici persoana in intregul sau, sa critici copilul (“nu faci nimic bun”, “mereu faci prostii”, “nu stii sa…”, “esti un prost”). Nu copilul trebuie sa fie obiectul criticii parintelui, ci faptele sale!
Atentie deci la modul in care ne criticam si pedepsim copiii. Sa ne gandim ca unele cuvinte ranesc mai greu si mai adanc decat am crede, in special cuvintele parintelui; sa ne cantarim bine si actiunile, si cuvintele. Copiii nostri sunt sensibili si de noi depinde daca ii ranim sau nu. O critica constructiva, spusa pe un ton adecvat, cu toleranta si cu sfaturi parintesti este eficienta si indicata; asprimea si duritatea nu au ce cauta in relatiile dintre parinti si copii. De aceea, de multe ori, sfaturile parintesti sunt amintite toata viata si ajuta la formarea individului mai mult decat manuale intregi.
