În urma unor nefericite evenimente, în lumea online şi nu numai s-au stârnit aprinse dezbateri. Lăsând deoparte subiectul principal, aspectul cel mai uimitor în cadrul multor discuţii este cel legat de „corecţia” copiilor, mai exact de pedeapsa fizică, de disciplina severă prin căi care ar trebui considerate de mult inadecvate şi dăunătoare.
Totuşi, uimitor, mulţi români par a păstra din mentalitatea străbunilor, susţinând utilitatea, necesitatea unor pedepse fizice (dar mai „uşoare”) şi susţinând că dacă se întâmplă, aceasta este „treaba părinţilor”. Aşadar, este doar treaba părinţilor cum îşi cresc şi educă copiii, urmând vechea morală care permitea şefului familiei să trateze pe ceilalţi aproape ca proprietatea sa!
Nu dorim o exagerare, însă aici stă o mare problemă a societăţii noastre: încă se consideră că anumite lucruri trebuie să rămână în familie, iar cei din afară nu au dreptul să intervină. Nu de puţine ori, suntem martorii violenţei fizice sau verbale, însă încă credem că nu trebuie „să ne băgăm”, e „treaba lor”. Auzi cum vecinul de sus îşi loveşte soţia sau cum vecina de alături îşi „corectează” copilul şi îţi închizi urechile, rămâi indiferent sau, cel mult, îţi spui că nu este în ordine. Dar să intervii? Nu, nu e treaba ta!
Mai putem astăzi vorbi despre „corecţii aplicate copilului”??
O altă problemă este că chiar şi printre tinerii părinţi, mulţi încă privesc pedeapsa fizică ca fiind normală. Nu dorită, nu lăudată, dar uneori necesară. „Ce rău face o singură palmă la fund, poate nu putea să îl cuminţească altfel”, auzim adesea. Dar dacă o palmă este acceptată, de ce nu ar fi următoarea?? Cine ştie exact de câte ori este folosită o astfel de pedeapsă, din moment ce ea este percepută încă ca fiind o modalitate normală de corecţie?
Dacă citim diverse reportaje despre viaţa familială, vom găsi nenumărate date despre acest tip de corecţii (ce termen interesant pentru ceea ce este în fapt un act de violenţă). Chiar şi copiii ajung să considere normal acest comportament: „nu este violent cu mine, îmi mai dă câte o palmă la nervi” (ceea ce nu înseamnă că acel copil nu suferă, doar că s-a obişnuit să primească tratamentul). O palmă, o „smuceală”, o „zguduială”, un tras de păr… Nu e violenţă, e „corecţie” şi se întâmplă rar…
Mai mult, pedeapsa fizică este încă un mod de disciplină şi în mediile instituţionale, în şcoli. Suntem de multă vreme martori la o normalizare a violenţei, o banalizare a sa şi devenim imuni. Într-o altă societate, o mamă care ţipă la copilul său, îl trage cu forţă de mână şi-i dă una în cap ar stârni uimire şi proteste. Pe străzile noastre, este doar încă o scenă neplăcută, dar o „problemă de familie”.
Nu există „blândeţe” când vorbim despre pedeapsa fizică aplicată copiilor! Unii spun: „da,îi mai dau una, dar cu blândeţe” (la fel de „amuzant ca şi replica „eu sufăr mai mult decât tine când trebuie să fac asta”).
Oare nu am învăţat nimic din atâtea poveşti de viaţă ale unor copii abuzaţi, care nu-şi pot reveni nici ca adulţi? Oare nu am învăţat nimic din atâtea studii care afirmă clar şi răspicat că până şi o palmă dăunează bunăstării emoţionale a copilului, umilindu-l, făcându-l să se simtă neajutorat, bun de nimic, temător? Oare nu am învăţat nimic din propriile noastre copilării, pe vremea când o palmă şi ţipetele părinţilor noştri ne făceau atât rău?
Oare Convenţia asupra Drepturilor Copilului, în care se precizează că fiecare copil are dreptul „la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante”, dreptul „de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijenţă, abuz sau rele-tratamente”, dreptul „să fie crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală”, oare această convenţie este doar o foaie de hârtie? Drepturile copiilor pot fi umbrite de aşa-numitul drept părintesc de a-ţi creşte odraslele cum vrei, prin orice metode?
Pedeapsa fizică înseamnă exact asta: un adult puternic se impune în faţa unui copil demonstrându-şi puterea sa fizică asupra lui. Aşa trebuie să te impui în faţa unui copil? Dacă nu acceptăm ca într-o dispută conjugală, bărbatul să vină cu argumentul unui pumn (doar ca să o „corecteze” pe soţia sa mai slabă, din iubire prea mare), atunci cum putem accepta ca un părinte să facă un copil vulnerabil să îl asculte printr-o palmă de „atenţionare” sau „corecţie”??
Copiii suferă din cauza oricărei forme de impunere prin corecţii fizice, chiar dacă vorbim de o „palmă uşoară” (din nou, când a existat O palmă, cel mai probabil au existat şi vor exista şi altele). Sunt persoane vulnerabile, cu echilibru emoţional precar, cu nevoie de securitate şi ocrotire din partea părinţilor şi cu drepturi meritate.
Desigur, un părinte poate greşi: într-adevăr, se poate întâmpla să îşi piardă controlul şi logica momentan şi să apeleze la o pedeapsă fizică. Aceasta nu-l transformă într-un monstru! Dar este esenţial ca atât părintele, cât şi cei din jur să realizeze că aceasta nu este o cale acceptabilă de a disciplina! Este o greşeală care nu trebuie repetată… Şi este esenţial să încercăm să înţelegem exact cât suferă un copil lovit de părinte, chiar dacă este lovit uşor.
