Parintii isi formeaza cu timpul propriul lor stil parental, in functie de personalitate, de principiile si valorile lor, de perspectiva asupra cresterii si disciplinei copilului, de propriile lor experiente din copilarie, chiar in functie de modul de a fi al copilului si de natura relatiei cu acesta (aceeasi parinti pot adopta stiluri parentale oarecum diferite cu doi copii diferiti).
Desi in teorie stilurile parentale sunt definite si incadrate in anumite categorii distinctive, realitatea este ca majoritatea parintilor nu se pot incadra strict intr-un stil – adoptand elemente diverse in formarea propriului stil.
Ceea ce este un lucru bun, pentru ca daca exista o lectie pe care orice parinte trebuie sa o invete, aceea e ca extremele nu sunt niciodata adecvate cand vorbim despre stilul parental.
In teorie, extremele in stilurile parentale se refera la parintii autoritari – adepti ai disciplinei stricte; parintii hiperprotectori – care sunt implicati excesiv si „sufoca”copilul; parintii ultra-permisivi – ce lasa o libertate excesiva copilului; si parintii indiferenti – care de abia se implica in cresterea si disciplina copilului, in viata sa.
Avand in vedere aceste categorii teoretice ale stilurilor parentale, devine limpede de ce extremele nu sunt niciodata o optiune buna in cresterea si disciplina copilului si de asemenea, de ce este bine ca un parinte sa preia elemente din fiecare (o doza de autoritate; de ocrotire si protejare; de libertate si independenta acordata copilului).
Parintii autoritari
Sunt adeptii unui stil de disciplina stricta, care presupune existenta unui set clar de reguli si de urmari ale incalcarii regulilor. In general, disciplina se axeaza pe respectarea regulilor si pedeapsa. Este adesea un stil inflexibil – nu se accepta nici o deviere de la cerintele parintilor si nu exista negociere cu copilul. Parintii doresc sa aiba un control aproape total in viata copilului, monitorizand toate apectele vietii acestuia.
Independenta copilului este limitata – nu i se permite prea des sa isi faca singur decizii si alegeri, trebuind sa ceara permisiunea parintelui. Disciplina este mai importanta decat afectiunea (ceea ce nu inseamna ca parintii nu-si iubesc copilul, insa ca prefera sa fie mai duri cu el, sa nu il „rasfete”). Asteptarile de la copil sunt clare si inalte, iar comunicarea se face intr-un sens de obicei: dinspre parinte spre copil (parintele vorbeste, copilul asculta).
La ce poate duce aceasta extrema in stilurile parentale? In primul rand, la distantarea emotionala a copilului, care poate simti ca nu primeste afectiune; in al doilea rand, la incapacitatea copilului de a decide si actiona pe cont propriu – el este invatat sa depinda de altii si sa ceara mereu permisiunea si parerea altora; la rebeliune – odata cu varsta, copilul se va razvrati si va fi in risc crescut de a adopta comportamente excesive ca semn de protest si de impunere a independentei (la extrem, o metafora sugestiva: copilul crescut intr-un stil dur si autoritar isi va cere libertatea, ca un prizonier tinut prea mult timp in celula si care evadeaza si isi face de cap!).
Parintii hiperprotectori
Un alt termen care se refera la acest stil parental este cel de „parinte elicopter” sunt acei parinti excesiv de implicati in viata copilului, care ii limiteaza independenta nu din dorinta de a-l disciplina, ci din cea de a il feri de orice pericole, de a-l proteja intotdeauna. Modul de disciplina este, similar stilului autoritar, inflexibil, existand reguli clare, care au menirea sa il fereasca pe copil de rele si de „pasi gresiti”. Parintii simt ca doar ei pot sti ce e mai bine pentru copil si ca ei sunt singurii care pot decide pentru el.
Copilul este in centrul preocuparilor parintilor hiperprotectori, care au asteptari mari de la acesta, insa care, in loc sa il invete sa fie independent, fac lucrurile in locul sau, ajutandu-l mai mult decat ar fi nevoie. Acesti parinti, impinsi de temerile lor, simt nevoia sa aiba control si sa stie totul despre viata copilului – mai mult, sa decida cam totul pentru el. Afectiunea este foarte importanta pentru ei – insa ajung sa il „sufoce” pe copil.
La ce poate duce aceasta extrema in stilurile parentale? In primul rand, la un copil dependent de sprijinul si ajutorul altora, care nu are incredere in fortele proprii; la un copil temator, anxios, ce se teme de provocari si ce cauta imediat ajutor in exterior; la un copil care nu stie ce decizii sa faca; si la un copil care poate avea resentimente fata de parintii ce l-au sufocat, indepartandu-se de ei.
Parintii ultra-permisivi
Care sunt adesea parintii prieteni cu copilul ii ofera copilului o marja mare (prea mare) de libertate; sunt adeptii comunicarii si a incurajarii independentei, insa din pacate uita ca un copil nu are inca o capacitate crescuta de discernere si de decizie. Regulile sunt permisive, flexibile si sunt deseori create impreuna cu copilul – acesta are dreptul de veto. Aceasta permisivitate excesiva se bazeaza pe principiul „lasa-l sa faca ce vrea, sa fie el insusi, sa isi descopere singur calitatile, sa ia singur decizii si sa faca singur greseli din care invata”.
Asteptarile nu sunt prea inalte: copilul este acceptat asa cum este el, nu conteaza cat succes ar avea in viata. Parintii ultra-permisivi rasfata deseori copilul, oferindu-i pe masura posibilitatilor lor orice isi doreste. Afectiunea este element important in acest stil parental: parintii arata clar ca isi iubesc copilul orice ar face (ceea ce in sine este bine, insa fara a-i permite copilului sa faca chiar orice!).
La ce poate duce aceasta extrema in stilurile parentale? In primul rand, la un copil ce nu isi respecta parintii, care pot pierde usor controlul asupra sa (copil „obraznic”); la un copil rasfatat, egoist si egocentrist, care se crede centrul universului si caruia i se pare normal sa i se faca pe plac; la un copil care se crede special, insa care va ramane socat imediat ce vede ca altii nu-l valorizeaza si apreciaza ca parintii (de aici, frustrare); la un copil cu dificultati de a invata si a se conforma regulilor; la un copil care va evita provocarile si eforturile, preferand mereu calea cea mai usoara.
Parintii indiferenti
Parinti neglijenti se implica prea putin in cresterea, disciplina, in viata copilului in general. Se preocupa sa ii implineasca nevoile de baza – cele materiale, oferindu-i uneori multe avantaje materiale tocmai pentru a compensa lipsa lor de implicare activa si afectiva. Impun unele reguli de baza, care sunt considerate „normale” in orice familie, insa nu se preocupa prea mult sa vada daca copilul respecta regulile.
Sunt permisivi – insa intr-un fel indiferent, afectiunea nefiind vizibila in relatia cu copilul. Isi dedica atentia si timpul altor aspecte – de obicei, carierei. Se implica in general daca apare o problema sau o decizie importanta legata de viata copilului – in rest, pare ca ei cred ca atat timp cat ii ofera adapost, mancare, haine, diverse obiecte si bani, si-au indeplinit datoria de parinte (considera ca disciplina si educatia sunt mai degraba datoria institutiilor de invatamant).
La ce poate duce aceasta extrema in stilurile parentale? La un copil ce se simte neglijat, neapreciat si care astfel nu are stima de sine (uneori, ajunge sa creada ca nu merita atentia parintilor); la un copil care adopta diverse comportamente negative pentru a atrage atentia; la un copil cu probleme emotionale, cu dificultati de a isi manifesta afectiunea fata de altii (sau, in alte cazuri, la un copil care cauta disperat o urma de afectiune de la alte persoane, „legandu-se” emotional de oricine pare a-l accepta); si deseori, la un copil depresiv.
.){kind=link}