Ceea ce pană la urmă orice părinte va învăța este faptul că e normal să greșești și cand îți îndeplinești atribuțiile parentale: nimeni nu poate fi perfect. Iar a accepta faptul că poți reacționa greșit și a încerca să eviți în viitor acele erori de judecată/ de comportament este o necesitate. Rolul nostru, ca părinți, e cel de a crește și disciplina copiii, oferindu-le atat afecțiune și ocrotire, cat și limite și reguli. Ceea ce este incredibil de dificil.
A fi părinte nu înseamnă a fi un dumnezeu pentru copil, nici a fi șeful absolut al acestuia. Însă nu înseamnă nici să fii un amic de joacă al celui mic, iar unii părinți se străduiesc foarte mult să atingă un echilibru între rolul autoritar și cel afectiv. Poate că nici nu poate exista un echilibru, dar să cazi într-una din extreme nu este vreodată recomandabil.
Iată 5 concepții greșite despre ideea de părinte și de disciplină:
♠ Părintele trebuie să le știe pe toate, altfel nu va fi respectat de către copil. Uimitor, însă chiar există persoane care și cred că le știu pe toate, în special care cred că știu mereu ce e cel mai bine pentru cei mici, indiferent de opinia altora. Dar nici un om nu poate ști totul!
Iar unii părinți se tem de momentul în care ar fi nevoiți să spună în fața copilului lor: “sincer, nu știu”! Este ca și cum ar pierde prin această afirmație puterea, autoritatea și respectul. Dar nu e chiar așa: copiii își dau seama, mai devreme sau mai tarziu, că suntem doar oameni ca ceilalți. În loc să răspundem evaziv sau să inventăm răspunsuri (de tipul “cerul e albastru pentru că e culoarea preferată a lui Doamne-Doamne”), este uneori preferabil să ne recunoaștem limitele. “NU ȘTIU – hai să aflăm împreună, să cercetăm, să discutăm”. Nu este chiar așa greu și de abia atunci meriți respect.
♠ Părintele NU trebuie să-și ceară vreodată scuze de la copil, acesta e un semn de slăbiciune și “s-a fript”. Cateodată noi, părinții, parcă ne temem că pierdem vreo aură de atotcunoaștere și de control în fața copilului. În special, ne temem că îl putem pierde de sub influența noastră. Așa că refuzăm și să acceptăm că am greșit – și da, greșim destul de des.
Însă dacă îi cerem unui copil să-și ceară scuze și să-și admită erorile și să încerce să le repare, nu ar trebui să fim noi un exemplu? Da, poți recunoaște de față cu copilul tău că nu ai gandit și procedat așa cum era mai bine, poți chiar să-i ceri scuze cand ai reacționat extrem sau incorect. Astfel, nu vei fi dictatorul injust, ci un om responsabil, care știe că are și el lipsuri. Nu pierzi respectul, căci a-ți cere scuze nu e egal cu a fi umil, sau a ceda puterea. E doar o acceptare a limitelor proprii. Și o promisiune pentru copil că chiar îi vrei binele și că încerci să faci totul pentru aceasta.
♠ Părintele trebuie să fie mereu constant, să păstreze reguli fixe, căci dacă o dată nu este strict, a pierdut totul. Da, disciplina trebuie să aibă o anume consistență: nu impui o zi o regulă, pentru ca în 4 zile să o uiți și să faci altă regulă! Daaar…regulile trebuie la un moment dat să ofere flexibilitate, în funcție de circumstanțe și de varsta copilului.
De exemplu, nu poți și nu trebuie să ai aceleași reguli pentru un copil de 5 ani și pentru unul de 10. Și TREBUIE mereu să ții cont de situațiile specifice: poate că a încălcat o regulă știută, dar din ce motive și cum? Un simplu caz particular: regula este să nu chiulești de la școală; copilul se teme că profesorul îi va pune o notă mică pentru tema pe care nu a înțeles-o, ceea ce va atrage după sine o pedeapsă de la tine. Așa că lipsește de la oră, din teamă. În această situație, ce crezi că ajută? O pedeapsă inflexibilă, ori o discuție cu copilul despre situație? (de ce nu a făcut tema bine, de ce nu a înțeles, de ce nu a avut cum să ceară ajutor, cum se poartă profesorul etc.). La fel, o regulă de bază e sa nu minți; copilul minte pentru a acoperi pielea unui prieten/coleg, a fratelui său. Aplici pur și simplu pedeapsa?
♠ Copiii nu au nevoie de explicații, e de ajuns ca părintele să spună ce trebuie să facă, pe ideea “așa am zis eu”. Cei care cred asta urmează să fie dezamăgiți: copiii, chiar la varste mici, AU NEVOIE DE EXPLICAȚII, pe înțelesul lor, în funcție de capacitatea lor de înțelegere (pe care mulți părinți o subestimează, a propos). Nu e de ajuns să spui “nu ai voie, nu așa se face, trebuie să faci X”. Trebuie să explici și de ce.
Disciplina bazată pe “așa am zis eu” nu face decat să creeze frustrare, sentimentul de lipsă de control, sentimentul că ceea ce vrei și crezi tu, ca copil, nu contează în ochii celorlalți. Poate fi greu să dai explicații de înțeles, dar asta este parte din training-ul de părinte; iar atunci cand chiar nu-ți vine în cap vreo explicație rezonabilă pentru ceea ce-i ceri copilului, poate, doar poate, nu există una și ar trebui să-ți reconsideri cerințele.
♠ Disciplina implică neapărat pedepse, altfel cei mici nu învață. O idee atat de veche, și totuși atat de frecventă și azi: “copilul trebuie să știe de frică, altfel nu ascultă”. Da, fără doar și poate, pe moment, disciplina prin frică funcționează, în sensul că cel mic face ceea ce i se cere, ascultător. Însă ce rezultate pe termen lung poate avea? Simplu: copilul învață SĂ SE FEREASCĂ, SĂ ASCUNDĂ, nu devine mai ascultător! Ideea că altfel nu învață e eronată; de altfel, există destui adulți care nici ei nu învață de primele ori după o greșeală, repetand-o.
Cateodată, e posibil să nu ai alte idei mai bune decat pedeapsa – dar un sistem complet bazat pe aceasta nu e o strategie de termen lung prea inspirată. Nu degeaba își bat gura psihologii despre disciplina pozitivă (aprecierea, încurajarea și lăudarea copilului cand face bine), în locul cele negative (criticarea, pedepsirea lui cand face rău). Este o cale mai dificilă și mai lungă pană ce tu ca părinte te deprinzi cu un alt stil de disciplină, însă merită, cu o singură mențiune: disciplina pozitiva NU înseamnă permisivitate; tot este nevoie de reguli și limite, doar că acestea sunt explicate, iar comunicarea cu cel mic rămane mereu deschisă.
