Copiii noştri nu sunt proiecte – nu-i planifica întreaga viaţă!

Când vrei să realizezi un anumit proiect (personal, profesional), îţi planifici paşii necesari, îţi setezi obiectivele şi scopul final de atins, îţi efectuezi managementul timpului, pentru rezultate eficiente şi efort susţinut. Însă…copiii nu sunt proiecte şi nu ar trebui să ne raportăm la ei ca la nişte obiective de îndeplinit!

Este bine că în ultimii ani părinţii tind să se pregătească mai mult pentru acest rol, să se informeze, să citească cărţi de parenting şi chiar să frecventeze cursuri speciale. Dar această tendinţă are şi o parte mai ciudată – unii ajung să planifice procesul de creştere şi educaţie şi chiar întreaga viaţă a copilului de parcă ar fi pur şi simplu un proiect cu obiective specifice, ale cărui rezultate vor putea fi evaluate după X ani!

Dacă privim parentingul ca fiind o slujbă, un “proiect special”, pierdem din vedere naturaleţea, flexibilitatea necesară şi nu dobândim calitatea cea mai importantă a unor părinţi buni: cea de a fi capabili să reacţioneze eficient la neprevăzut, de a putea lua decizii bune în funcţie de ceea ce le spune instinctul şi sufletul. Intuiţia nu trebuie ignorată!

Nu-ţi trata copiii ca pe nişte proiecte!

Unii părinţi, inspiraţi de spiritul practic şi de unele lucrări de specialitate care vorbesc despre educaţia copilului de parcă acesta ar putea fi “programat”să se potrivească aşteptărilor noastre planifică totul:

• de la planificarea sarcinii (care, într-adevăr, este utilă, dar nu garantează că veţi fi cu adevărat pregătiţi pentru dificila călătorie ce urmează);

• la planificarea minuţioasă a programului zilnic al celui mic, cu activităţi recomandate, aşa încât să aibă o rutină constantă care să îi “stimuleze dezvoltarea multilateral” (unii nici nu prea ţin cont de interesele şi preferinţele micuţului – specialiştii zic că ar trebui să înveţe o limbă străină, să cânte la un instrument şi să facă tenis? Aşa să fie!!);

• la planificarea regimului alimentar, cu alimente permise şi interzise, aşa încât o masă să ofere exact cantităţile recomandate de nutrienţi (vrea îngheţată? – doar o dată la o săptămână, aşa evităm să alterăm “produsul de concepţie”!);

• la impunerea unor reguli stricte de comportament – acestea sunt greşeli intolerabile, acestea sunt obligaţii clare; încercăm să creăm un robot care să răspundă comenzilor noastre şi pierdem din vedere flexibilitatea;

• la modalităţile în care trebuie să reacţionăm când copilul face X sau Y (după cum recomandă specialiştii, bineînţeles, nu după ce considerăm noi că ar fi mai bine – dacă psihologul a zis că e eficient să îl trimit în camera sa şi să îi retrag dreptul la ceva, aşa trebuie procedat!);

• la cum arată şi se îmbracă (doamne fereşte să arate ca toţi golanii de azi, trebuie să se îmbrace respectabil!);
• la ce şcoli şi profiluri de specialitate va urma (poate că zice el că îi place să citeasca, dar matematica şi informatica sunt mai bune pentru el);

• la chiar viitorul copilului (va fi un bun medic/avocat/programator etc.).

Poate că toate cele de mai sus par exagerări, dar chiar sunt părinţi care cred că dacă acţionează cât mai planificat şi raţional, vor face o treabă mai bună, se asigură că “produsul final” va fi pe măsura aşteptărilor. Sigur, şi ei îşi doresc doar binele copilului, dar ajung să transforme copilul lor într-un proiect, ba chiar într-un soi de experiment.

Oricât de utile sunt lucrările şi cursurile de parenting, ele au doar rolul de a ne ghida, nu trebuie urmate cu sfinţenie pas cu pas. Şi nici nu trebuie să planificăm din avans prea multe. Fiecare părinte are stilul lui natural şi a fi autentic, a face ce-ţi dictează instinctul matern/patern poate fi mai important decât a proceda “corect” sau eficient.

Nu merge să-ţi stabileşti obiective şi scop final când creşti şi educi un copil: ceea ce va deveni depinde în mare măsură de el însuşi, nu de tine. Vrei “rezultate bune” când el a crescut şi pleacă de acasă, dar nu aceste rezultate trebuie să fie prioritatea ta. Ci bucuria de a creşte şi iubi un copil, de a-l ajuta să descopere ce vrea el să fie, de a-l ghida în viaţă, nu de a i-o planifica cu precizie.

Până la urmă, mai mult decât un program strict, el are nevoie de dragoste. Iar naturaleţea şi flexibilitatea ne fac părinţi eficienţi, nu respectarea unor paşi concreţi.