Copiii ce cresc fără părinţii lor alături de ei resimt întotdeauna o lipsă, oricât de bine îngrijiţi sunt şi oricâtă afecţiune primesc ei din partea adulţilor cu care stau. Şi aceasta pentru că dragostea dintre părinte şi copilul său este unică. Vă prezentăm povestea unor copii care au trăit de mici cu această lipsă, mai degrabă emoţională decât fizică (vă mulțumim pentru mailurile trimise; pentru a împărtăși cu noi mai multe povești din viața voastră, așteptăm mail pe contact@familist.ro).
Copiii au nevoie de părinţii lor!
Am ales să vă scriu povestea verişorilor mei deoarece m-a impresionat încă de la început, atunci când eu aveam 17 ani şi am aflat că băieţii şi-au pierdut prematur ambii părinţi. La început am simţit o milă fără margini pentru bieţii copii: verişorul Dan avea pe atunci 10 ani, iar Stefan 6 ani. Apoi am simţit groază: în orice clipă o astfel de tragedie ţi se poate întâmpla!
Mă întrebam ce aş fi făcut să fiu eu în situaţia lor groaznică şi m-a cuprins o sinceră iubire şi admiraţie pentru amândoi. Înainte erau doar doi băieţi neastâmpăraţi şi enervanţi şi deodată erau parcă doi copii bătrâni, îmbătrâniţi de soarta lor nemeritată.
Verişorii mei locuiau în alt oraş, în apropiere de mine şi părinţii mei. Ne vedeam, familiile, destul de des, relaţiile fiind bune. Eu stăteam „cu femeile”, tata şi tatăl lor se amuzau împreună, iar băieţii făceau continuu prostii. Şi într-o zi mama îmi spune că mătuşa şi unchiul au murit într-un accident: un tir intrase în ei de pe contrasens!
Când auzi despre astfel de accidente stupide, nu poţi să nu te înfurii: cum, de ce? De ce un om care nu acordă atenţie omoară alţi doi care n-au nici o vină? Căci şoferul a fost găsit în parte vinovat şi dacă nu a putut repara nimic în sufletul verişorilor mei, măcar a plătit bani şi nu va mai conduce în viaţa lui.
Mama, o femeie bună, a luat cea mai înţeleaptă decizie: având în vedere că eu nu mai urma să locuiesc multă vreme cu ei şi având în vedere că băieţii minori nu aveau rude mai apropiate (în afară de o bunică bătrână), a spus că îi vom primi la noi. Am fost şi eu şi tata de acord. Băieţii moşteniseră destui bani de la părinţii decedaţi încât plăţile de studii şi altele erau asigurate fără să intrăm noi în datorii.
Şi tuturor, mie, mamei, tatălui meu, ni se rupea inima pentru ei. Cum să îţi pierzi într-un accident stupid amândoi părinţii la 6 şi la 10 ani? Cum să vină un străin la tine să te anunţe că mama şi tata au murit? Nu-mi puteam imagina cât sufereau.
Când cei doi copii au venit la noi, mi-am dat seama cu adevărat cât de crud era să rămâi fără părinţi, cât îi durea. Cel mic plângea noapte de noapte şi cerea mereu să se uite la poze cu părinţii săi, la filmuleţe înregistrate în vacanţe şi să audă povestirile tatălui meu despre ei. Cel mare a rămas aproape mut: a devenit deodată serios, făcând tot ceea ce trebuie, fără însă a părea că trăieşte. Exact asta mă gândeam uitându-mă la el: părea că nu mai are viaţă în ochi!
Înainte se certau şi se băteau, acum, fără părinţii lor, deveniseră tot unul pentru celălalt. Dan a început să-şi îngrijească cu atenţie fratele. Oricât se chinuiau părinţii mei să le ofere afecţiune, rămâneau distanţi. Respectuoşi, cuminţi, dar mereu distanţi, ca şi cum ştiau că nici o iubire nu este ca cea a părinţilor tăi.
Mama zicea mereu că o să îşi revină, o sa fie din nou copii sănătoşi şi veseli. Nu s-a întâmplat așa. Astăzi, când Dan are deja 18 ani şi Stefan 14, seamănă ca două picături de apă: maturi, serioşi, inteligenţi, tăcuţi. Nici unul nu mai vorbeşte acum despre părinţii pierduţi. Ţin la noi, la familia cu care au locuit şi care a avut grijă de ei, dar tot ne privesc ca fiind mai degrabă nişte prieteni buni, nu familie.
Nu au avut probleme la şcoală sau probleme de disciplină cum au mulţi copii care îşi pierd părinţii şi suferă. Aceasta pentru că Dan s-a maturizat peste noapte şi avut grijă de fratele lui şi pentru că mama mea le-a oferit tot ce a putut şi i-a ţinut şi sub control. Dar durerea lor li se citeşte pe faţă: sunt doi oameni care au pierdut ceva mult prea preţios.
Dan mi-a zis că nu o să ştiu vreodată cât de recunoscător este familiei mele; dar mi-a zis şi că din ziua în care a aflat că părinţii lui au murit nu a mai fost acelaşi; a zis că, încercând să fie curajos, să se ţină tare pentru a avea grijă de fratele lui, parcă a împietrit emoţional. A zis că odată ce acea iubire a murit, nu mai ştie o alta.
De aceea vă spun: copiii au nevoie de părinţii lor alături, chiar dacă acei părinţi nu sunt perfecţi, chiar dacă greşesc, chiar dacă există probleme. Nici un alt adult, oricât de ocrotitor şi iubitor se arată, nu poate înlocui iubirea unui părinte pierdut.
