Fie că vorbim de epoca modernă, când există atâtea metode avansate de înregistrare a imaginii și vocii, fie că vorbim de vremurile de altădată când nu existau decât fotografiile alb-negru sau și mai puțin decât atât, părinții tezaurizează cele mai frumoase amintiri despre copiii lor.
Nopțile nedormite, grijile de tot felul, eforturile, durerile și dezamăgirile sunt toate uitate; nu mai rămân decât amintirile frumoase, luminoase, unice, despre copiii lor, despre copilăria, adolescența pe care le-au traversat, despre cum s-au format, despre împlinirile și reușitele lor. Un tezaur fără egal, fără preț, un bagaj pe care fiecare părinte îl poartă aninat de suflet.
Amintirile legate de prima copilărie sunt dragi mai ales mamelor, care își aduc aminte până la sfârșitul vieții lor de momentele unice când își țineau bebelușii la piept: primul gângurit, primul surâs, primul cuvânt – chiar dacă era într-o limbă numai de ei doi știută, cum îl ținea în brațe, cum îi făcea baie, cum arăta când dormea, când se juca, cum îi recunoștea vocea… Legătura dintre mamă și copilaș este de o natură aproape divină, nu seamănă cu nimic și nu poate fi descrisă în cuvinte.
Mai departe, primii pași devin amintiri frumoase, de neșters, pentru întreaga familie. Primele cuvinte articulate, prima poezie învățată, poveștile preferate, primele jucării sunt amintiri pentru părinți și bunici, pentru unchi și mătuși. Și dacă, atunci când va crește, tatăl îi va povesti cum îl plimba în spate, în loc de cal, fiind, de fapt, ”zmeu”, copilul de altădată va zâmbi amintirilor frumoase și-și va iubi mai mult părinții și rudele, simțindu-se reîntregit cu fiecare frântură din viața lui de copil recuperată, într-un fel, prin amintirile celor dragi.
Prima zi de grădiniță sau de școală, caietele pe care a scris primele litere, primele cărți citite, emoțiile la serbările în care băiețelul sau fetița lor rosteau o poezie, sau erau fluturași sau prințese; premiile primite, diplomele înrămate, trofeele sportive, primele plecări în excursii sau tabere școlare fără părinți, toate se depun, rând pe rând, în sertarele din minte și suflet în care părinții depozitează cu drag amintiri despre copiii lor.
Deschid după aceea albumele cu fotografii și toate capătă mai mult contur, culoare și farmec, apoi alunecă cu totul în trecut: ”Aici erai cu bunica, la țară… aici învățai să mergi pe bicicletă… aici suntem la mare… în fotografia asta erai supărată că nu erai îmbrăcată cu rochița ta nouă roșie cu buline albe… aici ești cu prietenii în prima zi de liceu… ”
Și copiii creșteau, iar părinții adăugau alte amintiri: când și-au văzut fiul sau fiica de mână cu primul prieten (de multe ori pe furiș, de după perdea, firește), cât de mult a suferit la prima deziluzie din dragoste, cum a ales școala sau profesia potrivită… apoi nunta, botezul, nepoții… Câte pot să încapă într-un suflet și într-o minte de părinte… Și toate amintirile sunt importante pentru că sunt despre copiii lor, cel mai de seamă lucru din viața lor, rostul și motivul existenței lor pe pământ.
Un film cu o aniversare cu prietenii, cu baloane și tort cu lumânări, sau o fotografie veche, unde un copil surâde timid aparatului de fotografiat, amândouă sunt amintiri de neprețuit pentru un părinte.
Cele mai importante lucruri rămân însă cele ascunse în mintea și sufletul lor. Acolo mai trăiește încă bebelușul, copilul, adolescentul; nimeni și nimic nu le poate distruge, nu le poate modifica sau schimba. Părinții închid bine în cutia de valori a sufletelor lor tot ce au adunat într-o viață întreagă în care s-au dedicat în întregime copiilor lor; iar atunci când copiii lor cresc, pleacă în noua lor viață de adult, părinții deschid lacătele și lasă amintirile să iasă una câte una… Și trăiesc din nou, totul, de la capăt…
