În general, părinții sunt cei care au rolul și responsabilitatea de a învăța copiii, de a le oferi lecții de viață și a îi ghida. Se vorbește mult despre ce trebuie un copil să învețe de la părinți. Dar cum stau lucrurile invers? Ce poate învăța adultul de la cei mici?
Pe măsură ce creștem și ne maturizăm, știm mai multe, dobândim mai multe – dar în același timp, poate fără să o realizăm, pierdem ceva. Ceva unic, ceva ce doar sufletele proaspete au. Ceva ce oferă vieții savoare și magie; ceva ce termenul “muchness” poate descrie…
Iubirea cea mai pură și necondiționată
La fel cum micul bebeluș își iubește în mod natural părintele, acesta din urmă învață ce este iubirea cea mai puternică, reală și necondiționată odată ce are un copil. Iubirea ia diferite forme, dar nici o dragoste nu se compară cu cea pentru copilul tău. Îți iubești prietenii și partenerul de viață, însă nimic nu e la fel de sigur și puternic ca dragostea părintelui pentru copil. E o iubire naturală, pură, fără termeni și condiții…
Micile bucurii de zi cu zi
Doar un copil ne poate învăța cât de ușor este să te bucuri de micile plăceri. Un adult nu mai valorizează aceste bucurii de zi cu zi, copleșit de responsabilități, de lipsuri, de greutăți. Ați văzut bucuria spontană și sinceră a copilului când primește o bomboană?? Poți, ca adult, să simți o bucurie la fel de mare pentru un mic fleac? Nu, ca adult te gândești mai degrabă că poți avea mai mult, că ai x și y de făcut, că mai bine îți refuzi bomboana gustoasă pentru că nu e sănătoasă… Oricât de grea e viața, ea oferă din plin mici plăceri pe care trebuie să înveți să le apreciezi…
Naturalețea
Copilul își pierde această naturalețe, această abilitate de a spune ce gândește odată ce crește. El este învățat că nu e mereu politicos să spună tot ce-i trece prin cap, că îi poate supăra pe alții, este învățat chiar să mintă pentru că „nu e frumos” să spui unele lucruri. Cât de bine și liberi ne-am simți însă dacă măcar din când în când am fi naturali, am face ce emoțiile ne spun să facem și am spune ceea ce gândim? Poate că lumea s-ar înțelege mai ușor dacă nu ne-am ascunde unul de altul, ci am învăța de la copii să fim naturali.
Mulțumirea de sine
Iată încă un lucru care se pierde odată cu maturizarea. Copilul este în general mulțumit cu sine, până ce alții nu îi scot în evidență faptul că are defecte sau că ar putea fi mai bun decât este. Un copil, când face ceva, de exemplu, un desen, este fericit și mulțumit de rezultat. A făcut ce a vrut și ce a putut! Dubiile, nesiguranța, nemulțumirile apar doar când alții încep să-i spună că nu face ce face destul de bine! Un adult se gândește: „nu e destul de bun”, „pot mai bine”, „nu mă pricep”… Atâta nemulțumire, doar pentru că nu suntem satisfăcuți niciodată cu propria persoană!
Curiozitatea și uimirea față de lume
Odată ce creștem, devenim blazați, plictisiți, de parcă deja știm tot ce ar trebui să știm și orice nou lucru pe care l-am putea învăța nu este util. Dar unde dispare acea curiozitate sinceră, acea dorință de a afla, de a vedea, de a întreba? Unde se duce acea uimire față de diversitatea și noutatea din jur?
Un copil mic nu se plictisește, lumea îi oferă zi de zi ceva de aflat, ceva de făcut. Adultul gândește că toate-s vechi… Ar trebui să încercăm să vedem această lume prin ochii copilului, să vedem că nu e totul banal, nu e totul urât, nu e totul vechi.
