În continuarea unui articol anterior, ne punem întrebarea: dacă bănuim sau deja ştim, ca părinţi, că adolescentul are gânduri legate de sinucidere, ce putem face? Reacţiile extreme (care nu sunt mai niciodată cele mai înţelepte) sunt: a încerca să ne spunem că e doar o „fază adolescentină”, doar o dramatizare, sau a intra în panică.
Meseria de părinte vine cu multe provocări şi situaţii grele, iar adesea nu simţim că ne putem ridica la înălţimea aşteptărilor noastre, ne simţim chiar neajutoraţi. Această situaţie – când descoperim că propriul copil este depresiv şi se gândeşte la suicid – este printre cele mai grele. De unde să ştim cu ar trebui să procedăm, ce i-ar face bine şi ce nu?
Ne temem că dacă încercăm să vorbim cu el despre asta, vom da de uşi trântite sau, mai rău, îi vom întări ideile; dar dacă nu, atunci ce? Nu putem sta cu ochii închişi în astfel de situaţii. Mai rău, aşa cum se menţiona în articolul precedent, adolescentul se ascunde de noi, iar noi nu ştim cum să aducem în discuţie ceva atât de dificil…
Ce putem face odată ce descoperim realitatea tulburătoare că adolescentul se gândeşte la sinucidere?
♠ În primul şi primul rând, NU intra în panică (uşor de spus, greu de făcut!); ia-ţi un moment să respiri şi să te gândeşti la situaţie şi încearcă să descoperi ce i-ai putea spune. Reacţiile de panică nu sunt cele mai înţelepte: dacă îl iei pe sus la psihiatru fără ca măcar să fi vorbit înainte cu el, îi vei întări ideea că este ceva serios în neregulă cu el, din moment ce şi tu pari a crede aceasta!
♠ Rămâi calm – motivul principal pentru care un adolescent nu va împărtăşi gândurile sale depresive cu părinţii este teama de reacţia acestora; furie sau tristeţe, tânărul se va simţi şi mai rău, se va simţi vinovat pentru că îşi dezamăgeşte şi răneşte părinţii. Aşadar, oricât de greu e, nu izbucni nici în plâns, nici în ţipete furioase. Nu arăta disperare, nu vei face decât să-i încurajezi propriile sentimente de neputinţă şi disperare.
♠ Caută propriul sprijin. Este greu pentru adolescent, însă este greu şi pentru tine, ca părinte. Poate că, înainte să dai piept cu situaţia şi să încerci să vorbeşti cu el, ar fi de preferat să cauţi sprijin emoţional pentru tine, dar şi sfaturi de la o persoană de încredere (de ce nu, de la un psiholog care te poate ghida în următorii paşi).
♠ Ia cât se poate de serios situaţia. Poate că crezi sau că încerci să te convingi că adolescentul doar creează drame, că exagerează pentru a obţine atenţie sau compasiune. Poate că e aşa – dar NICIODATĂ nu ignora sau nu lua uşor o astfel de situaţie! Adolescenţii pot face gesturi extreme (chiar dacă nu doresc cu adevărat să se sinucidă) doar pentru a DOVEDI că părinţii s-au înşelat. Abţine-te de la replici precum: „ai viaţa prea uşoară, dacă ai avea probleme reale, nu te-ai gândi la prostii de genul”, „exagerezi, e tipic la vârsta aceasta”, „nu faci şi spui decât tâmpenii”, „o să treacă, nu-i serios” etc..
♠ Vorbeşte cu adolescentul (înainte de psiholog, discută TU cu el) – sau cel puţin, încearcă să o faci. Fără lacrimi (îl faci să se simtă vinovat), fără zbierete, fără critici şi judecăţi. Nu te teme să o faci şi chiar să aduci vorba despre gânduri de sinucidere – nu îl vei încuraja, ci îi vei oferi o portiţă de a spune ce are pe suflet. Începe spunându-i că ai observat că se simte rău, că ai vrea, atunci când e pregătit, să îţi spună ce are pe suflet, că dacă s-a gândit la suicid, nu e singurul şi nu e un ciudat sau nebun, ci doar se află într-o situaţie mai grea; fără a te apuca să dai imediat sfaturi inutile („să vezi că trece”), ai putea încerca să-i împărtăşeşti propriile experienţe, momente în care şi tu ai fost disperat şi trist – te va vedea ca pe un om cu emoţii similare, nu doar ca pe părintele său.
♠ Dacă adolescentul refuză să vorbească şi să te asculte, nu renunţa – îi poţi vorbi chiar când el se preface că nu aude nimic. Însă ar fi o idee bună să apelezi la un adult cu care se înţelege şi pe care-l place: un unchi, o mătuşă, un frate sau o soră mai mare, un bunic, chiar un profesor sau prieten bun de familie. Dacă nu există o astfel de persoană, poţi încerca să vorbeşti cu prietenul ce mai bun al adolescentului, dându-i câteva sfaturi despre ce ar putea să-i spună.
♠ Asigură-l şi reasigură-l de iubirea ta. Dacă nu te ascultă, ţipă, trânteşte uşa, nu renunţa să-i spui că eşti acolo pentru el când şi dacă va dori să vorbească cu tine; mulţi adolescenţi care încearcă să se sinucidă au ideea că părinţilor nu prea le pasă!!
♠ Nu îi lăsa liber acces la nimic periculos – pilule, lame, arme; însă în acelaşi timp, încearcă să nu pari că-l urmăreşti non-stop şi că te aştepţi ca el să facă o „prostie”.
♠ Încearcă să îl atragi spre orice fel de activităţi în aer liber, sau chiar propune-i o pauză, o excursie, spunându-i că pe tine te-a ajutat o ieşire când ai fost trist. Activităţile fizice de orice fel ajută mult în cazul depresiei, astfel că roagă-i un prieten să încerce să-l atragă spre orice sport.
♠ Caută sprijin specializat. Interesează-te despre opţiuni şi caută un psiholog specializat în lucrul cu adolescenţii. Convinge-l să îi dea o şansă, spunându-i că este absolut normal (şi chiar e) ca o persoană care trece printr-o situaţie grea să discute cu un psiholog. Nu renunţa la ideea ajutorului specializat orice ar fi. Atenţie însă: priveşte cu suspiciuni orice specialist care apelează prea rapid la tratamente cu pilule!
♠ Dacă adolescentul va refuza orice ajutor, spunând că „nu merge”, aminteşte-i că, la fel ca orice alt lucru dificil, cere mult timp pentru a îmbunătăţi situaţia; nimic nu se întâmplă peste noapte!
Acest articol oferă doar câteva idei, însă adevărul e că atunci când te afli în situaţia aceasta, nu există un sfat sau o idee care să facă lucrurile mai bune deodată; va fi o luptă atât pentru tine, cât şi pentru copilul tău – dar trebuie să îi reaminteşti şi să-ţi reaminteşti că luptaţi de aceeaşi parte.
