A încuraja, a arăta apreciere şi a lăuda copilul pentru reuşitele şi calităţile sale este o modalitate de a-i creşte stima de sine şi încrederea în sine. Dar, la fel ca şi criticile prea frecvente, laudele pot dăuna atunci când sunt exagerate („eşti incredibil”, „eşti cel mai bun”) sau când sunt oferite constant.
Aprecierea părinţilor este extrem de importantă, iar remarcile pozitive, încurajările şi laudele constituie recompense motivante pentru cei mici. A şti că părinţii tăi te apreciază şi a auzi laude pentru reuşitele şi calităţile tale este vital în construcţia imaginii de sine şi a încrederii în propria persoană.
Prin laude, nu doar că ajutăm stima de sine, dar transmitem celor mici valori – când îi apreciem pentru inteligenţa, bunătatea, răbdarea, munca depusă etc. le transmitem că acestea sunt calităţi dezirabile.
Dar de ce uneori lauda poate dăuna copiilor?
În primul rând, laudele prea dese şi pentru aproape orice („ai mâncat tot, bravo”, „ţi-ai făcut temele, sunt mândru de tine”, „bravo că nu ai spart ceva”) pot crea o aşa-numită „dependenţă” de aprecierile părintelui. Copilul depinde de părerea acestora pentru a îşi forma propria sa imagine de sine – mai exact, încrederea în sine nu vine din interior, ci de la prezenţa ori absenţa laudei, ceea ce înseamnă că este foarte labilă şi flexibilă. Copilul va căuta încurajările şi laudele pentru tot ceea ce face, în lipsa lor fiind absolut demotivat să mai facă ceva.
În al doilea rând, laudele constante despre cât de bun/deştept/frumos etc. este el scad până la urmă valoarea acestora – cine se obişnuieşte să fie mereu apreciat fără vreun motiv nu va mai acorda mare importanţă acestor aprecieri. De aceea, nu va fi motivat să facă ceva mai bine, să se străduiască mai mult, deoarece „merge şi aşa”, doar el e buricul pământului şi lumina ochilor părinţilor!
Pe de altă parte, copilul care aude mereu că e cel mai bun, că e perfect, că e grozav se poate simţi presat să se ridice la nivelul acestor păreri; mama şi tata îi zic că e cel mai bun, el simte că trebuie să fie aşa, însă această presiune îl poate stresa şi-l poate face să reacţioneze exagerat atunci când ceva nu îi reuşeşte (cum să dea el greş, dacă el trebuie să fie perfect??). E în regulă să arătăm celui mic că avem încredere că va face bine, dar e în regulă să îi spunem şi că uneori poate da greş, ca oricine – nu trebuie să îi inducem ideea că este fără de greşeală şi că nu are voie să dea greş!
Şi mai interesant, un studiu recent al Universităţii de Stat Ohio arată că supraevaluarea şi lăudatul în exces nu cresc stima de sine, ci creează mici narcisişti! Copiii lăudaţi constant indiferent dacă au sau nu reuşite îşi formează o imagine de sine „umflată”, un ego exacerbat. A spune mereu copilului cât de excepţional şi grozav e el duce la construirea personalităţii narcisiste.
Atunci, lauda mai mult strică?
Ar trebui, ca părinţi, să ne abţinem de la a îi spune copilului că îl apreciem? Bineînţeles că nu – lauda părintelui face copilul să se simtă bine, îi oferă încredere şi îl motivează. Dar, aşa cum se spune, este nevoie de măsură în toate.
În plus, e foarte important modul în care lăudăm copilul – laudele generale de genul „eşti cel mai bun/deştept” etc. ar trebui înlocuite cu remarci pozitive despre calităţile şi mai ales despre reuşitele copilului. În loc de „bravo, eşti cel mai tare”, îi spunem „sunt mândru de felul în care ai rezolvat problema/ de cum ai jucat/ de cât efort ai depus”. Este bine să îl apreciem pentru calităţile sale reale şi rezultatele vizibile, nu să-l lăudăm la modul general!
