Când eşti părintele unui bebe, epuizat şi copleşit, auzi de la mulţi: „lasă, în câţiva ani devine mult mai uşor”! Dar când copilul ajunge şi la critica vârstă a adolescenţei, te gândeşti că tare ai vrea să fie din nou un bebe – era mai puţin complicat atunci!
Părinţii unui adolescent îşi pot pierde încrederea în abilităţile lor de parenting şi pot face unele greşeli care deteriorează relaţia. Este limpede pentru cei care au copii de această vârstă că relaţia este adesea dificilă, comunicarea devine adesea un câmp de bătălie. Iar adolescentul nu face nimic să îmbunătăţească lucrurile.
Poţi gândi: „da, poate că şi eu fac greşeli, dar el/ea nu face nici un efort pentru a ne înţelege”! Adevărat – adolescenţii, preocupaţi de viaţa lor, criza lor identitară etc., nu vor depune mare efort pentru a menţine relaţii bune cu părinţii lor, dimpotrivă. Tocmai de aceea, ca părinţi şi ca adulţi, noi suntem cei care trebuie să facem un efort şi să ne ferim de unele greşeli care fac rău relaţiei.
6 greşeli pe care le fac părinţii în relaţia cu adolescentul:
♦ Îl tratezi tot ca pe un copil, controlând, verificând şi ţinând predici. Conflictele, certurile dintre părinte şi adolescent ţin adesea de aspecte precum şcoala, ora de venit acasă, activităţi şi hobby-uri ale copilului, sarcini casnice. Însă trebuie să ştii că la baza multor conflicte se află nevoia sa de a i se accepta maturitatea. Asta e: adolescentul nu suportă să mai fie tratat ca un copil, iar când simte aceasta, se răzvrăteşte, purtându-se tot ca un copil răzgâiat!
Când părintele îi „ordonă”, impune ceva, când îl verifică, când îi ţine morală, chiar când îl îmbrăţişează cu afecţiune, adolescentul simte că este privit tot ca fiind un copil. De aceea, se răzvrăteşte, porneşte certuri: miza este să-şi facă părinţii să vadă că s-a schimbat, să schimbe relaţia dintre ei.
De aceea, fără a renunţa la disciplină, este necesar ca regulile jocului să se schimbe, aşa încât tânărul să simtă că părintele îi vorbeşte nu ca unui copil, ci ca unei persoane care poate înţelege, care poate să-şi asume responsabilităţi şi poate lua decizii. Un sfat important: este o greşeală să arăţi că nu ai încredere în el, dar este o greşeală şi să ai cu adevărat completă încredere în el (cu alte cuvinte, continuă să verifici, dar mult mai subtil!).
♦ Renunţi aproape cu totul la disciplină. O greşeală la fel de mare este să îl tratezi de parcă deja este un adult – ceea ce e departe de a fi. Sarcina ta ca părinte este la fel de importantă la această vârstă, şi cu atât mai grea. Ai tendinţa fie să te porţi mai degrabă ca un prieten, un părinte „mişto” care înţelege tinerii şi acceptă rebeliunea lor, fie să nu te implici, să-l laşi „cu ale lui”, deoarece el te-a îndepărtat şi ştii că dacă încerci să te apropii şi să te implici s-ar putea să pornească o ceartă. Adolescenţii au nevoie de autoritate, doar că nu într-un stil dictatorial.
♦ Te iei de lucrurile mici şi le ignori pe cele importante. O notă mai mică, o tunsoare aiurită, un cercel în sprânceană, muzica iritantă – toate acestea te fac să sari de pe scaun cu indignare şi să-ţi impui autoritatea. Dar acestea nu prea contează de fapt – nu pun în risc copilul. Pe de altă parte, poţi ignora lucruri cu adevărat importante, precum schimbarea sa completă de comportament (care poate indica consum de substanţe sau o depresie). Îţi zici: aşa sunt adolescenţii, dar de fapt există o problemă peste care treci cu vederea.
♦ Laşi pe seama altora o parte importantă din educaţie. Este foarte greu să discuţi deschis cu adolescentul despre chestiuni precum viaţa sexuală, alcoolul, tutunul şi drogurile. Ai prefera ca aceasta să fie „treaba şcolilor”. Dar adesea tinerii nu au parte de educaţie sexuală şi nici de informaţii detaliate şi discuţii libere despre alte comportamente riscante (li se spune doar că „nu e bine, nu e sănătos, nu e moral”). Dacă e să fim realişti, fără să ne iluzionăm, ştim că aproape orice tânăr îşi va începe viaţa sexuală mai curând decât am considera în regulă şi că va încerca unele substanţe. De aceea, mai bine să vorbim deschis cu ei despre acestea, nu doar să urlăm „nu e voie”!
♦ Te aştepţi la ce poate fi mai rău şi scoţi în evidenţă doar ceea ce nu-ţi place. O greşeală a părinţilor este cea de a se gândi la ceea ce e rău, făcându-şi griji constante. Dacă tot ce faci este să-i aminteşti să nu facă X şi Y pentru că e rău şi să-i spui tot ceea ce nu face bine, atunci nu este de mirare că adolescentul preferă să nu te asculte. Observă şi spune-i şi ceea ce face bine şi încearcă să-i arăţi încredere. Te plângi că nu înţelegi tinerii de azi, că „pe vremea ta” era altfel? Un efort de a cunoaşte interesele, hobby-urile copilului tău este de lăudat şi te poate face să îl accepţi, dacă nu să-l înţelegi mai bine (în plus, este util să ştii ce activităţi are, ce site-uri şi reţele online accesează, ce muzică ascultă etc.).
♦ Renunţi la timpul petrecut în familie. De atâtea ori întârzie sau refuză să vină, de exemplu, la masă seara, încât ai prefera să nu-l mai baţi la cap şi să renunţi la activităţile de familie. Este o alegere proastă: oricât se plânge şi oricât comentează că „nu are chef” sau că „are treabă”, menţine unele obiceiuri care vă aduc împreună.
