La nivel teoretic, putem afirma că există 2 tipuri de familie (în realitate, caracteristici se pot îmbina): familia în cadrul căreia părintele se centrează pe copii, relația cu aceștia fiind cea mai importantă; și familia în care partenerii își mențin în centru relația dintre ei, cea cu copiii venind după aceasta.
Un părinte bun ar putea spune: cum să nu-ți pui copiii pe primul plan, cum să nu fie relația cu ei prioritară? Însă nimeni nu spune să neglijezi copiii! Nimeni nu spune să nu le acorzi afecțiunea și atenția ta – doar că nu întreaga ta atenție și afecțiune.
Pentru că relația dintre parteneri, care este și cea de bază, cea prin care s-a format familia, trebuie să rămână prioritară! Când partenerii de viață devin părinți, măcar unul dintre ei se îndepărtează de relația conjugală și se dedică aproape în totalitate celor mici. Ceea ce nu este un lucru sănătos. Chiar și copiii au nevoie, pentru a fi fericiți, pentru a se simți într-un mediu armonios, de părinți ce formează un cuplu puternic, fericit.
Familia în cadrul căreia relația cu copiii primează
În această familie, părinții (de multe ori, mama) dau deoparte relația de cuplu și se axează complet pe cea cu copiii (nu mai e soție, a devenit mamă full-time). Uneori, din păcate, chiar își neglijează partenerul de viață, fiind dedicat exclusiv celor mici. Copiii ajung pe planul prim, nevoile și dorințele lor sunt cele mai importante și părinții uită de propriile nevoi, făcând orice pot pentru cele ale copiilor. Ceea ce duce la parteneri nefericiți: singura legătură strânsă între ei rămâne copilul și singura sursă de bucurie devine ceea ce face copilul…
În aceste familii, problema este crearea unei relații de interdependență între părinte și copil: părintele se bazează pe copiii săi ca prima sursă de iubire, de bucurie, de satisfacție în viață și copilul se bazează pe părinte pentru orice.
Există o relație prea apropiată, se poate ca copiii să conteze prea mult? Da! Este acea relație de sufocare, părinții dorind să știe tot, să aibă tot sub control; dorind ca copilul să aibă tot, să se descurce bine mereu, să nu pățească nimic rău. Acești părinți sunt cei mai anxioși, nu-și pot lăsa copiii să aibă libertate, se tem de greșelile pe care le-ar putea face cei mici.
Controlează, supraveghează, ocrotesc în exces – părinți care nu știu să ia o anumită distanță. Aceasta deoarece pentru ei, copilul e totul, căci relația cu partenerul de viață e demult ignorată. Copiii astfel sufocați și controlați, deși primesc din plin afecțiune și atenție, nu sunt cei mai fericiți.
Familia în cadrul căreia relația cu partenerul de viață primează
Și există familii în care partenerii continuă să se bazeze unul pe celălalt, să își mențină relația conjugală prioritară, chiar dacă devin părinți. Persoana depinde și se bazează pe partener ca sursă de iubire, de satisfacție, de bucurie (și nu doar pe copil). Căsnicia e pe primul loc, copiii imediat după. Pare ciudat pentru unii, însă este sănătos.
Pentru parteneri, e bine că nu uită de importanța cuplului și că nu se leagă excesiv de copil. Pentru copii, e bine că cresc având în fața lor un model de căsnicie fericită. Acești părinți acordă importanță relației cu copiii, dar nu fac totul dintr-aceasta. Iar acești părinți, deoarece pentru ei fericirea, satisfacția nu depinde doar de realizările copilului, vor fi mai permisivi, mai puțin anxioși. Copiii primesc mai multă libertate de dezvoltare, părinții conștientizând că o anume detașare nu înseamnă ignorare, ci echilibru.
Cum este viața de cuplu după ce aveți copii?
: familia în cadrul căreia părintele se centrează pe copii, relația cu aceștia fiind cea mai importantă; și familia în care partenerii își mențin în centru relația dintre ei, cea cu copiii venind după aceasta.){kind=link}