Romanii si egiptenii, in Antichitate, foloseau un fel de furculita, cu doi sau trei dinti, sau sub forma de carlig/cleste din metal, care nu aparea pe masa niciodata, dar servea la taierea bucatilor de friptura, la sustinerea carnii puse la fript sau la fiert. Oricat ar parea de ciudat astazi, multa vreme, Biserica crestina a respins acest tacam, pe care il considera un simbol al puterilor demonice, de aceea prezenta furculitelor in manastiri era absolut interzisa.
Se pare ca primele furculite “individuale” au aparut in Venetia secolului al XI-lea si se datoreaza capriciilor sau, poate, originalitatii unei printese bizantine – Theodora Doukas – sotia dogelui Venetiei Domenico Selvo.
In 1056, printesa, sosind in Italia, din Bizant, a adus cu sine un astfel de obiect, deoarece nu suporta sa manance cu mana, si moda furculitei a prins foarte repede, cel putin in nordul Italiei, unde se folosea, e adevarat, mai mult la consumul pastelor fainoase. Treptat, si in alte parti ale Europei, mai ales la curtea regilor, furculita incepe sa starneasca interesul, desi multi erau reticenti, gandindu-se ca s-ar putea rani cu varfurile ascutite ale acestui obiect.
In 1574, regele Henri III, facand o vizita la Venetia, se arata incantat de o asemenea inventie, datorita careia nu mai era in pericol sa isi pateze imensa “colereta” – gulerul din dantela incretita, la moda, in timpurile respective, care acoperea gatul in intregime, punand in evidenta fata. Mai tarziu, la masa regelui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare), fiecare persoana avea, in partea stanga a farfuriei, o furculita, pe care, insa, nu o utiliza, urmand exemplul regelui care isi folosea degetele, asezandu-le apoi pe servetelele umezite plasate intre farfurii.
Dupa secolul al XVII-lea, furculita (cu patru dinti) mai castiga ceva teren in tarile europene, gratie doamnelor care o foloseau, mai ales, pentru dulciuri si fructe coapte. Cam in aceeasi vreme, prima furculita trece si peste ocean, in America, aceasta apartinand guvernatorului de Massachusetts.
In perioada Renasterii, pentru ca se raspandise obiceiul ca famillile bogate sa isi graveze furculitele confectionate din argint si din aur, fiecare cu blazonul sau, francezii asezau tacamul cu varful dintilor in sus, deoarece insemnele respective se aflau pe fata manerului, in timp ce englezii le asezau invers, furculitele fiind gravate pe dosul manerului.
In tarile asiatice, interesul pentru furculita a fost mult mai scazut, avand in vedere, pe de o parte, traditia betisoarelor de bambus, jad sau lemn, cu o vechime de peste patru mii de ani, si, pe de alta, specificul gastronomiei orientale de a prezenta/ aranja alimentele, in bucati mici, pe platouri comune, astfel incat sa poata fi luate si inghitite cu usurinta. Semnul de suprem rafinament este si astazi, in Thailanda, de exemplu, sa folosesti furculita pentru a pune alimentele in lingura si abia apoi sa fie mancate.
In Tarile Romane, folosirea furculitei este mentionata, pentru prima data, in timpul domnitorului venit din Fanar, Alexandru Voda Ipsilante ( a nu se confunda cu Alexandru Ipsilanti, seful Eteriei), care avea un bucatar francez, el fiind, probabil, cel care face cunoscut tacamul si in aceasta zona estica a Europei.
Eticheta cere ca, la masa, tacamurile sa fie asezate intr-o anumta ordine. Furculitele, daca sunt mai multe (pentru peste, carne, salata, desert etc.) se vor afla intotdeauna in partea stanga a farfuriei, cu cea care va fi folosita prima, in exterior.
Paradoxal, in ultimii ani, chiar in restaurante cu pretentii, moda “fara furculita si cutit” este foarte apreciata, acestea adaptandu-si meniurile astfel incat clientii sa se bucure de o asemenea imprejurare. Nu se poate spune cu exactitate daca aceasta intoarcere in timp este doar expresia unei nostalgii pentru vremurile in care gesturile erau mult mai simple si mai firesti sau, cine stie, superstitia ca furculita este “instrumentul diavolului” s- o fi reactivat.
