A fi părinte este o provocare în sine, iar această călătorie are multe hopuri greu de trecut, de la început şi până atunci când copilul este un adult independent (chiar şi după, relaţia poate implica unele dificultăţi). Oricâtă fericire aduce un copil în viaţa părinţilor, nu e niciodată uşor –de altfel, nimic în viaţă nu este prea simplu!
Începuturile: sarcina şi primii ani de viaţă
Să o luăm cu începutul: a afla că “sunteţi” însărcinaţi, a trece prin cele 9 luni, prin naşterea propriu-zisă şi apoi prin prima copilărie a lui bebe nu este deloc uşor. Grijile, extenuarea fizică şi emoţională pot copleşi ambii părinţi. Provocarea cea mai mare e probabil cea de a intra în noile roluri de mamă şi tată, ceea ce se va reflecta şi asupra relaţiei de cuplu – nu mai sunteţi (doar) iubiţi, sunteţi părinţii unui copil! Lipsa intimităţii şi oboseala este în mod clar o dificultate pentru fiecare şi pentru relaţie. Veţi trece cu bine, căci până la urmă acel mic miracol pe care l–aţi creat împreună merită efortul. Şi bebe creşte şi vin…alte provocări.
Dezlipirea primă de ocrotitori: anxietatea de separare
Bebe s-a simţit protejat şi iubit în primii săi ani, apropierea de părinţi creând un mediu sigur în care să se dezvolte. Însă vine şi prima mare încercare, ce presupune separarea de durată şi regulată de ei, odată ce va merge la grădiniţă (unii părinţi, speriaţi de reacţiile celui mic, pot chiar să amâne separarea, să aranjeze aşa încât copilul să rămână acasă până la şcoală, ceea ce nu prea e recomandat, având în vedere că socializarea cu alţi copii e benefică de la vârste mici).
În orice caz, crizele de plâns şi/sau furie ale micuţului îi fac pe părinţi să se simtă vinovaţi, să se îngrijoreze că nu se va adapta schimbării – dar cu răbdare, totul trece şi micuţul va avea prieteni. Tot în această etapă crizele de furie, prin care cel mic îşi proclamă independenţa, încep să se îndesească şi e foarte greu să le faci faţă, mai ales că nu poţi vorbi raţional cu el!
Acceptarea independenţei şi prima lecţie de viaţă: a învăţa că dacă greşeşti, vor fi consecinţe
Pe măsură ce creşte, copilul va face greşeli sau va întâmpina dificultăţi, este normal. Instinctul prim al părinţilor: să îl ocrotească şi să-l scape de orice urmări neplăcute chiar când e greşeala sa (nu şi-a făcut temele? – i le faci tu; este agresiv şi un coleg îl ameninţă? – intervii imediat să faci pace; nu vrea să-şi facă sarcinile domestice? – te resemnezi şi faci treaba în locul său; etc. etc.).
Este normal să dorim să ne protejăm copiii, dar NU trebuie să-i “cocoloşim” şi să-i facem dependenţi de noi. Trebuie în schimb să îi lăsăm să înveţe pe propria piele că viaţa nu-ţi dă mură-n gură, că există şi dificultăţi peste care poţi trece şi că dacă greşeşti, există unele urmări.
Perioada de “teroare”: pubertatea
Copilaşul atât de scump ieri devine parcă brusc un aproape-adolescent morocănos, care fie se izolează de voi, fie are crize de furie (sau ambele)… Toate schimbările sunt o provocare şi pentru el, dar şi pentru părinţi. În afară de efectele hormonilor, acum apare cel mai sigur şi prima iubire – un moment adesea teribil pentru adulţi, care-şi fac griji peste griji pentru siguranţa fizică şi emoţională a micului lor adolescent. Şi logic, prima dragoste va implica prima dezamăgire (de obicei), care va fi o adevărată tragedie pentru copil.
Părinţii pot să facă doar 2 lucruri: să fie acolo când şi dacă el vrea să vorbească; şi să se asigure că nu este în vreun risc real (consum de substanţe, mers în locuri periculoase, lipsa protecţiei – o altă provocare este cea de a accepta că tinerii îşi încep viaţa sexuală mult mai devreme decât am dori!). Tot în perioada aceasta vor fi certuri oribile, crize de rebeliune, probabil replica pe care nici un părinte nu vrea să o audă (“vă urăsc!”). Tot ce pot face adulţii e să-şi amintească să fie şi stricţi (ferindu-l de pericolele reale) şi înţelegători (până la urmă, ei sunt cei maturi aici) şi să aibă din nou…răbdare.
Pasul spre maturizare: examenele finale de absolvire şi de înscriere la facultate
De fapt, aceasta e o provocare pentru tineri; dar şi părinţii lor vor trece prntr-o perioadă grea. Poate că cel mai dificil este să ai încredere că este destul de matur deja încât să acorde importanţă acestor examene şi să găseşti echilibrul între ceea ce-ţi doreşti tu de la viitorul său şi ceea ce-şi doreşte copilul. Mulţi părinţi presează tinerii să se orienteze spre domeniul pe care ei îl consideră bun, însă trebuie să ne amintim că e vorba despre viaţa sa şi că rolul nostru este de a ghida, nu de a lua deciziile pentru el.
“Sfârşitul”: plecarea din casa părintească
Adulţii visează adesea că vor rămâne “singuri şi liberi de responsabilităţi”, că îşi vor trăi a doua tinereţe odată ce copiii se mută de acasă şi îşi încep viaţa pe cont propriu. Însă…odată venit acel moment, apare un gol mare în viaţa lor şi apar şi noi griji: se va descurca? Totul va fi bine?… Pentru unii este destul de greu să accepte că mare parte din rolul lor s-a terminat, dar trebuie să ne amintim mereu că acest pas mare este de fapt semnul că ne-am făcut bine treaba de părinte: cea de a creşte fiinţe independente, care ies în lume şi-şi creează propria viaţă.
Şi provocările nu se opresc aici – important e să acceptăm, pas cu pas, atât faptul că relaţia noastră cu copilul se schimbă, cât şi faptul că nevoia sa de noi se micşorează. Nu va rămâne micul nostru bebe de care să avem grijă, nici nu trebuie! Şi oricât de greu este pe parcursul timpului, bucuria de a fi părinte va merita totul.
.){kind=link}