Stiu intotdeauna parintii ce e mai bine pentru copil? Lasandu-i la o parte pe parintii iresponsabili, neglijenti si pe cei abuzivi, care clar nu se gandesc la binele copilului lor din diverse motive si gandindu-ne la parintii normali, care vor doar ce e mai bine pentru copil: stiu ei ce inseamna acest mai bine? Sunt opiniile si deciziile parintilor asupra cresterii si educatiei copilului intotdeauna cele bune?
Parintii sunt cei care isi cunosc copilul, care stiu de ce are copilul lor nevoie si sunt primii indreptatiti sa ia deciziile legate de cresterea, disciplina si educatia copilului. Ei sunt primii care formeaza copilul, care ii ofera experiente si lectii de viata. Opiniile, valorile, perspectivele, credintele si atitudinile lor influenteaza felul in care parintii vor lua deciziile legate de copil.
Stiu insa parintii intotdeauna ce e mai bine pentru copil?
Nimeni nu are dreptul sa intervina si sa ceara parintilor sa isi schimbe o decizie legata de propriul lor copil (in afara de situatiile de neglijenta parentala). Fiecare parinte se straduieste sa fie un parinte bun, sa-i ofere tot ce poate copilului sau si sa ia deciziile care ii fac cel mai bine.
A fi un parinte bun implica sa ascultam insa si de sfaturile celor din jur, si de opinii diferite, sa luam in considerare ca, poate, cateodata chiar rolul de parinte implicat in cresterea si educatia copilului, de parinte ce-si iubeste copilul mai mult decat orice, ne poate impiedica sa privim obiectiv o situatie si sa luam cea mai buna decizie, cea mai rationala decizie. Sfaturile celor cu experienta, dar si ale celorlalti apropiati de copil, care, ca si parintii, ii doresc doar binele, ii pot ajuta pe parinti sa adopte o viziune mai larga asupra cresterii si educarii unui copil.
Nu rar, parintii pot lua decizii mai mult emotionale, de multe ori nascute din teama: relatia parinte-copil este in mod primar una afectiva, emotionala; este, asadar, ghidata de emotii, ceea ce poate face adoptarea unei perspective rationale, obiective, destul de dificila. Un parinte, ghidat de emotiile sale, poate privi diverse situatii cu teama pentru copilul sau, in timp ce altii ar putea arata ca nu exista baze pentru aceasta teama a lor. Fiecare parinte isi face griji pentru copilul sau si poate actiona condus de teama sa nu i se intample ceva copilului.
De aceea, unii parinti devin super-protectori, sufocand copilul si limitandu-i libertatea si independenta. Sigur, regulile parintelui au in vedere si sunt impuse doar si doar pentru binele copilului. Insa daca, in perspectiva parintelui, „bine” inseamna protejarea excesiva a copilului de orice, tinerea sa in sanul familiei si limitarea oricaror experiente de viata, atunci poate ca parintele are o viziune prea inchisa. Ce face un tanar care a trait intreaga copilarie limitat si cu reguli mult prea severe? Compenseaza – odata ce are libertatea pe care nu a avut-o inainte, poate sa exagereze cu experiente noi, sa uite de orice control si precautie, sa traiasca o viata fara limite…
Parintii doresc intotdeauna binele copilului, de aceea isi formeaza si asteptari inalte de la copilul lor, caci doresc ca acesta sa se descurce bine si sa aiba succes. Asteptarile inalte ii pot face sa ia uneori decizii, poate, nepotrivite, precum supraincarcarea programului copilului cu diverse activitati educative, alegerea unei scoli sau a unei clase cu orar incarcat si materii suplimentare, sau inceperea scolii prea timpuriu, pentru ca acesta sa se dezvolte mai bine.
Este normal faptul ca parintele isi doreste ca copilul sau sa fie bun, chiar cel mai bun. Insa a il impinge sa reuseasca mereu, a il supraincarca cu sarcini educative, a ii cere sa se ridice mereu la nivelul unor asteptari, poate face opusul. Copilul va incerca sa isi multumeasca parintii, insa va realiza ca este imposibil sa fie mereu „cel mai bun” – ceea ce va duce la o stima de sine scazuta. Sau, dimpotriva, incurajat de faptul ca parintii sai il considera cel mai bun, sa dezvolte o atitudine de superioritate si aroganta, pentru ca apoi sa vada cum provocarile vietii reale sunt prea grele pentru el.
Copilul trebuie inclus in deciziile legate de viata sa? Majoritatea parintilor cred ca stiu intotdeauna ce e mai bine pentru copilul lor – cati dintre ei se gandesc sa il intrebe si pe acesta? Nu trebuie sa ne gandim „ce stie el, e doar un copil” – poate ca ce e mai bine pentru el, el o stie. Ceea ce crede, simte si isi doreste copilul este important in luarea deciziilor legate de viata sa, de aceea fiecare mare decizie il poate implica si pe el. Sigur, nu se sugereaza faptul ca parintele ar trebui sa-i faca pe plac unui copil si sa considere ca daca cel mic isi doreste o o casa de jeleu si sa nu mearga la scoala, aceasta ar fi cel mai bine!! Insa a asculta ce are si copilul de spus in legatura cu viata sa este un pas important in a decide ce e mai bine pentru el.
Parintii sunt cei care isi cunosc copilul mai bine – cel putin, pana in adolescenta – si in mod logic sunt cei care au dreptul sa ia decizii in functie de ce cred ei ca este mai bine pentru acesta. Sigur, in diverse situatii, parintele nu poate sa stie tot: uneori, un medic, un invatator, un profesor poate sa stie ce e mai bine. De aceea, pentru a lua cele mai bune decizii, un parinte va trebui sa isi largeasca perspectivele si sa asculte si ceea ce au altii de spus.
Parintii raman insa primii si cei mai importanti educatori ai unui copil, cei care il cresc si il formeaza, cei care vor lua deciziile legate de acesta – si asa ar trebui sa fie!
