Câteodată, este nevoie ca o tragedie să se întâmple pentru a realiza cât de importante sunt persoanele din viața ta, cât de importantă este familia în viața ta; nu realizezi ce ai până ce nu ești în pericol să pierzi acel ceva. Vă prezentăm povestirea unei familii care a trecut prin cele mai grele momente și a învins (vă mulțumim pentru mailurile trimise; pentru a împărtăși cu noi mai multe povești din viața voastră, așteptăm mail pe contact@familist.ro).
O tragedie care ne-a unit familia:
Este de ajuns un singur și definitiv moment și întreaga viață ți se schimbă; pentru familia noastră, acel moment a fost ca o lumină bruscă ce ne-a făcut să realizăm cât de prețioase sunt relațiile de familie și cât de valoroasă este fiecare clipă pe care o petrecem împreună. Momentul în sine a fost oribil și nu-i doresc nimănui să treacă prin așa ceva; urmarea însă, sfârșitul este unul fericit…
Acum trei ani, soțul meu a fost diagnosticat cu cancer la prostată. Moment mai groaznic nu am trăit nici eu și nici el; când a fost pus diagnosticul, am rămas neajutorați; fără speranță; iar partea și mai grea urma: trebuia să le spunem copiilor și trebuia să hotărâm ce vom face. Exista varianta ca soțul meu să meargă la o clinică particulară – însă era nevoie de un mare împrumut pentru așa ceva…
Dar de ce spun că acest moment a fost definitoriu pentru noi, pentru familia noastră? Pentru că această tragedie ne-a readus împreună; ne-a făcut cu adevărat o familie; am luptat și am sperat împreună și am învins. Ce trist este totuși că trebuie să apară astfel de tragedii ca să realizezi ce contează cu adevărat…
Înainte de momentul fatidic, eram o familie ca oricare alta; fără probleme mari, însă și fără unitate, comuniune, armonie. Nu ne certam între noi prea des, dar aceasta doar pentru că trăiam în bună parte separat. Eu eram ocupată la serviciu, soțul meu la fel, iar seara de abia vorbeam puțin, pentru ca fiecare să-și pună mâncare și să se așeze la TV, la computer sau cu vreo revistă sau carte. Cei doi copii – băiatul de 16 ani, fata de 10 – mergeau la școală, ieșeau fiecare cu colegii, își făceau temele și se jucau fiecare în camera sa. Chiar și seara fiecare își lua tava cu mâncare separat în camera sa. Nu imi amintesc de nici o zi din acei ani în care să ne petrecem cu adevărat timpul împreună.
Ne adunam la „ședință” de familie doar dacă se întâmpla ceva, dacă trebuia hotărât ceva important sau dacă exista o problemă cu vreunul dintre copii. În rest, fiecare membru al familiei cu treburile și preocupările sale. Măcar de-am fi stat la TV împreună, dar nici măcar asta nu se întâmpla prea des, fiecare având alte interese.
Aceasta era familia noastră: normală, pașnică, dar cu o distanță prea mare între noi; locuiam cu toții în aceeași casă și totuși reușeam să ne evităm, ca și cum ar fi fost de preferat ca fiecare să-și vadă de viața sa. Cât regret că am trăit atât de ignoranți și de îndepărtați unii de alții. Cât regret că am uitat de iubirea ce ne-o purtăm unul altuia. Căci ne iubim, însă pe vremea aceea era ca un lucru de la sine-înțeles și nespus: „te iubesc, dar lasă-mă în pace “! Relațiile de familie erau cât se poate de superficiale.
Și a venit acel groaznic moment. Soțul meu avusese un mic accident de mașină, iar când a început să aibă unele dureri, a crezut că sunt în urma loviturii din timpul accidentului. Ce potrivire tristă! Căci durerile erau de la cancer, dar cine să bănuiască așa ceva?… Din fericire, văzând că se înrăutățesc, a mers la control. Și i-au descoperit o tumoră…
Când a ajuns în acea zi acasă, am știut că ceva e rău; nici nu a trebuit să îmi ceară să vorbim, știam că are să zică ceva rău. Mi-a zis; nu știu cât timp am stat prostită pe loc; până ce am înțeles și am început să plâng. El, deși speriat, încerca să mă liniștească, zicând că nu este prea târziu, că poate fi operat… M-am calmat doar pentru că trebuia să le spunem copiilor. Băiatul a reacționat așa cum știam că o va face: a rămas tăcut și închis; fata a plâns stârnindu-mi și mie încă o criză.
Soțul meu a salvat situația: a invocat o ședință de familie și a prezentat situația de parcă era doar o altă discuție despre ce trebuie să hotărâm. Ne-a calmat și ne-a dat speranță prin calmul lui, el, cel bolnav, a fost cel mai curajos și ne-a dat din tăria sa tuturor. Și am hotărât împreună că vom împrumuta orice sumă necesară să primească tratament. Îmi amintesc că băiatul m-a uimit printr-o replică; soțul meu se temea, evident, că dacă împrumutăm bani și el nu se vindecă, ne lasă pe noi cu datorii; fiul meu i-a zis că banii nu contează, că trebuie să luptăm cu toții pentru a rămâne împreună și i-a promis că, dacă va fi să se întâmple, el va reuși să întrețină familia. Și nu erau vorbe în vânt: astăzi, fiul meu are de abia 19 ani și deja câștigă bani!
Am rămas împreună, am luptat împreună, am fost cu toții alături de soțul meu. S-a recuperat minunat în urma operației și analizele azi arată că este sănătos. Însă a fost nevoie de o tragedie să ne aducă împreună și să ne arate cât de mult ne iubim… Acum suntem o altă familie: una în care stăm împreună, vorbim (vorbim cu adevărat) și petrecem o parte din timpul liber cu toții. Asta pentru că am invățat o lecție dură: oricând viața îți poate fura o persoana iubită, așa că arată-i mereu cît o iubești…
Fiica mea mi-a zis recent ceva ce mi-a adus aminte de acele momente definitorii: mi-a zis „dar dacă tati ar fi murit fără ca eu să îi fi spus vreodată cât il iubesc”… Prețuiți familia și încercați să nu uitați că iubirea trebuie arătată, nu doar simțită!
