Să începem acest articol oarecum sensibil cu o idee clară: nu este o critică asupra părinților credincioși, care aleg să își împărtășească credința copiilor. Este dreptul lor, nimeni nu trebuie să le impună în acest sens ceva.
Însă marea problemă e că există o diferență mare între a îți împărtăși credința și între a o impune, fără drept de apel. Oricat de religioși ar fi părinții, ei trebuie să înțeleagă două lucruri: adesea, ideile și pildele religioase nu prind la copiii mici, care oricum nu au cum să pătrundă esența deocamdată. Și mai important, odată ce copilul crește și poate înțelege, el are dreptul să își aleagă o altă cale pe care o consideră semnificativă, fără a i se spune că va arde în flăcări!
De fapt, aceasta pare a fi o chestiune mai greu de priceput pentru unii: adevărata credință nu poate fi impusă, nu poate fi tratată ca o obligație. Oare de ce atați copii ce au fost doar “dresați” să meargă la biserică renunță la credința lor, odată ce au libertatea de a o face? Pentru că au fost obligați să învețe și să facă lucruri pe care nici măcar nu le-au înțeles.
Din nou, acest articol nu este împotriva religiei. Religia poate fi un lucru minunat – însă trebuie să fie în sufletul persoanei și nu o poți băga acolo cu forța și cu frica. Din păcate, religia poate fi și un pretext pentru fapte greșite făcute în numele unui Dumnezeu, un Dumnezeu care nu ar vrea să vadă unde ajung unii oameni orbiți în numele său…
Revenind la problema copiilor și a părinților, un fapt este clar: educația parentală nu înseamnă educație religioasă! Există azi mai multe comunități online și grupuri care privesc întreaga sarcină de a crește și educa copii ca fiind o misiune religioasă. Dar nu este așa!
Specialiștii în dezvoltarea copiilor ar fi uimiți de sfaturile date de către acești auto-intitulați experți în educație. Mai mult sau mai puțin, ei de fapt transmit ideea că părintele are dreptul să joace rolul lui Dumnezeu în fața copiilor.
Fără a oferi surse, să trecem doar în revistă aceste așa-zise sfaturi venite din partea unor grupuri ultra-religioase:
Prioritatea numărul 1 a părinților este să le transmită copiilor credința. Aceasta prin regulile următoare: să meargă la biserică; să învețe pe de rost Scriptura, fără greș; să știe că există un Dumnezeu care face toate regulile și care pedepsește. Asta ar fi singura cale pentru a îi face pe copii oameni buni! Nu, nu există o altă cale decat frica, bineînțeles! Cum rămane cu empatia față de alte ființe și valoarea vieții, fără amenințarea pedepsei? Și de ce a învăța cu forța niște versete îl face un om bun?
În plus, NU aceasta e prioritatea numărul 1 a părinților – ci cea de a oferi securitate materială și ocrotire. În continuarea acestei priorități, metoda numărul 1 este rugăciunea. Prin rugăciune ai rezolva orice – trebuie să te rogi cu copilul tău, de orice varstă. Pentru viitorul lui și pentru a îl feri de tentații. Mai interesant, este bine să te rogi lui Dumnezeu să scoată din viața copilului prietenii care ție nu-ți plac, este bine să te rogi ca Dumnezeu să te ajute să-l prinzi cand greșește. Nu pare cumva o manie a controlului, iar Dumnezeu este scuza ca părintele să facă orice vrea el?
Un alt sfat interesant: a fi părinte înseamnă a năvăli în inima și capul copilului tău. Trebuie să știi tot ce gandește, tot ce simte. Tu, doar, ești Dumnezeul lui! Cum rămane cu situațiile în care el nu vrea să te lase să invadezi? Probabil acelea sunt inadmisibile…
Alt sfat: stilul parental cel mai bun e cel proactiv. Mai pe scurt, așteaptă-te mereu ca copilul să o dea în bară și să îl corectezi. Părintele trebuie să facă orice pentru a corecta copilul, spre binele lui, sigur. Nu are rost să încerci să ai încredere în el, el va greși sigur – iar copiii percep această atitudine condescendentă, cauză sigură pentru răzvrătire… Foarte mulți copii crescuți într-un mediu extrem de restrictiv au făcut lucruri doar pentru a-și sfida părinții atotcunoscători.
Interesant cum apar în aceste sfaturi cuvintele train și correct, guilt și punishment. Asta să fie educația parentală? A dresa și pedepsi??? Mai mult, părinții ar trebui – conform acestor persoane – să instruiască copilul, să îi arate calea de urmat și să repete din nou și din nou corecțiile, pană ce acestea se prind. Chiar seamănă a dresaj!
Pentru unii, a crește un copil înseamnă a-i forma caracterul – iar caracterul este explicat ca fiind modul în care copilul răspunde autorității…
Cand vorbesc despre protejarea băieților de fete agresive (notați termenul “agresiv”) și de protejarea purității fetelor tinere, acești părinți se referă simplu și direct la un control total al sexualității, pană la căsătorie. Ceea ce, într-adevăr, ar fi o regulă creștină – dar practic vorbind, oare nu este de preferat ca o persoană să își exploreze sexualitatea fără să o privească ca fiind murdară și interzisă? Nici o extremă nu este bună, niciodată! Nu ai de ce să îi bagi în cap unui adolescent că este păcat să se atingă, doar dacă intentionezi reprimarea și frustrarea. În ziua de azi, scopul ar trebui să fie educația sexuală pentru protecție, căci tinerii oricum vor face ce vor face.
Mai mult decat grija sexului pre-marital, există și grija unei atitudini prea prietenești față de băieți – o fată trebuie să nu vorbească prea în largul ei cu băieții, nici să se îmbrace necuviincios, altfel e vina ei că starnește ganduri murdare (o nevoie naturală este denumită murdară).
Poate că, fără supărare, amuzant este faptul că acești oameni se privesc chiar ca niște mici Dumnezei și consideră că misiunea lor nobilă de a-și ține în lesă copiii nu se oprește nici la varstă adultă – și atunci copiii au nevoie de sfatul lor mult prea înțelept!
Problema reală aici constă în faptul că acest fel de vedea educația parentală este egal cu educația/disciplina prin frică; frică de Dumnezeu și frică de părinte, celălalt Dumnezeu. Dar nu asta înseamnă a fi părinte. Este prea ușor pentru un adult să se impună în fața unui copil cand se comportă astfel. Dar nu este cazul să te porți cu copiii tăi cum s-ar fi purtat Dumnezeu cu copiii lui, oamenii. Pentru că nici o ființă umană nu este Dumnezeu. Și pentru că nu aceasta înseamnă a fi părinte.
Poate că unele persoane credincioase nu sunt de acord cu tot ce s-a spus. Dar ca dovadă că unele grupuri și unii părinți religioși chiar merg în extremă și înțeleg greșit ideea de părinte, o ultimă idee preluată dintr-un articol cu sfaturi pentru educația copiilor: cand cei mici se poartă imatur, ca niște copii plangăcioși, e responsabilitatea părintelui să îi instruiască/dreseze (train), pentru ca ei să renunțe la “căile lor copilărești”; nu trebuie să acceptăm comportamentele copilărești.
Ceea ce, pe scurt, înseamnă că nu trebuie să lăsăm copiii să se poarte natural, cum fac copiii…
ACEST ARTICOL ESTE O PACOSTE PT UN OM NEINSTRUIT CORESPUNZATOR IN CE PRIVESTE CREDINTA ADEVARATA !
Articolul observa niste lucruri importante. Sunt destule exemple de copii educati cu forta intr-o anumita directie, care cand au crescut mari, au lepadat toate lucrurile invatate. Dar toate aceste luccruri invatate nu au fost rele. Toate principiile credintei crestine sunt bune. Ce este rau este modul de aplicare a acestei educatii. Sigur ca articolul are si mai deficiente. De pilda, se afirma ca prioritatea nr 1 a parintilor este sa asigure securitate materială si ocrotire pentru copiii lor. Cineva spunea: „De mancare dai si porcilor si le oferi adapost…” Cred ca prioritatea parintilor este sa-si iubeasaca copiii. In fine, se pot spune foarte multe lucruri. In esenta ar trebui ca cineva sa scrie un articol echlibrat prin care sa se arate pretuirea valorilor crestine si modul cum, acestea ar trebui transmise celor mici.