După naștere, atât proaspeții părinți, cât și alți apropiați se apleacă asupra bebelușului în încercarea să răspundă la veșnica întrebare: cu cine seamănă micuțul, cu mama sau cu tata? Deși inițial este aproape imposibil să se distingă reale și clare similarități ale trăsăturilor nou-născutului cu cele ale părinților, toți doresc să le caute, le văd chiar dacă ele nu există.
Și cu cât bebelușul crește, cu atât se găsesc asemănări în trăsături, în gesturi și expresii cu unul din părinții săi. Însă cât este de important pentru mama și tatăl unui bebe ca acesta să le semene? Este un motiv de mândrie? Este un orgoliu satisfăcut? Crește afecțiunea pentru micuț dacă acesta arată ca părintele său?
În trecut, asemănarea fizică între părinți și copii a avut o importanță care azi a dispărut: se știe că în preistorie, oamenii se grupau și în funcție de asemănările fizice, presupunând că sunt rude; în plus, tații aveau o dovadă a paternității în perioada în care nu exista nici o instituție precum căsătoria care să reglementeze relațiile intime.
În general, pentru oameni asemănările au un rol, chiar dacă rămâne neconștientizat: persoanele sunt mai înclinate să îi placă pe cei asemănători lor, inclusiv fizic. A regăsi trăsături similare la o persoană oferă un grad de familiaritate și de confort și tendința de a te apropia de acea persoană, chiar dacă nu ești conștient de această asemănare.
“E leit tăticul ” sau “e leit mămica”: cu cine doresc părinții să semene bebelușul?
Mămicile nu pun mare accent, nu consideră important dacă bebelușul le seamănă sau nu, ele având oricum o legătură strânsă cu acesta. Multe mămici își doresc să regăsească trăsături ale soțului lor la bebeluș, din dragoste pentru acesta. Faptul că bebe le-ar semăna nu este decât un mic motiv de bucurie (și câteodată de mici griji de tipul “oare fiica îmi va moșteni și tenul?”)…
Psihologii explică lipsa de preocupare a mamei pentru asemănarea sa cu bebe prin lipsa unei nevoi de identificare și de dovedire a maternității. Este cât se poate de clară legătura, este cât se poate de clar că bebe este al ei, chiar dacă nu îi seamănă. Așadar, nu trebuie să aibă criterii de identificare și de dovedire a faptului că micuțul este al ei.
De altfel, diverse experimente arată că o proaspătă mamă este cât se poate de capabilă să își identifice și recunoască bebelușul printre alții chiar după naștere. Psihologii au realizat în acest sens mai multe experimente interesante; în cadrul unuia dintre acestea, mamele legate la ochi și-au recunoscut bebelușul din mai mulți doar atingând ușor obrazurile și mâinile micuților (79% din mame au recunoscut bebelușul chiar dacă petrecuseră cu acesta doar o zi sau două).
Într-un alt experiment, s-a dovedit că aproape toate mamele care nu au probleme de miros își pot identifica bebelușul doar mirosind hăinuțele în care a fost îmbrăcat (mamelor care nu au stat alături de micuț mai mult de o zi li s-a dat o serie de cămășuțe, iar majoritatea au recunoscut cămășuța propriului copil). Așadar, o mamă nu trebuie să se bazeze deloc pe aspect și pe asemănări pentru a își recunoaște copilul.
De aceea se pare că tații sunt mai sensibili la asemănarea bebelușului cu ei: doresc să vadă măcar o trăsătură prin care să fie siguri că acest copil este al lor (sigur, nu își fac conștient griji legate de paternitate, însă este în instinctul lor să își dorească dovada paternității). De aceea, “este leit tatăl său” este o exclamație cât se poate de potrivită pentru un proaspăt tată (spre deosebire de “seamănă mai degrabă cu colegul tău X”!!).
Pentru a dovedi cât de importante pot fi asemănările bebelușului cu părinții, psihologii au făcut un experiment interesant: unui grup de femei și bărbați li se arată fotografii cu bebeluși; jumătate dintre fotografii sunt reale, însă jumătate sunt de fapt create prin combinarea figurii unui bebeluș cu figura persoanei care urma să se uite la fotografie, așa încât figura rezultată să prezinte cât mai multe trăsături ale sale (femeile și bărbații participanți nu știau despre modificarea fotografiilor și nu își dădeau seama că figura bebelușului era combinată cu propria figură).
O parte dintre participanții la experiment priveau o fotografie a unui bebe modificată, cu trăsături comune, o altă parte priveau o fotografie reală a unui bebe, care nu prezenta nici o asemănare cu persoana. După ce se uitau la fotografii, particianților li se cerea să declare care bebeluș era frumos, cu care ar dori să petreacă timp, chiar pe care bebeluș l-ar adopta. La participanții femei nu s-a descoperit nici o legătură între preferința arătată pentru un bebeluș și asemănarea cu acesta.
În schimb, în rândul participanților bărbați, aceștia au fost foarte sensibili la asemănările cu bebelușul, alegând acei bebe din fotografiile modificate, care reprezentau de fapt o combinare între trăsăturile proprii cu cele ale unui micuț. Bărbații erau chiar preocupați de acei falși bebe, declarând că i-ar adopta!
