Crăciunul este cu adevărat sărbătorit în luna decembrie – în mod substanțial și spiritual – de către cei care simt în inimile lor Nașterea Domnului Iisus Hristos. Cea mai mare dintre toate sărbătorile din Ortodoxie nu este însă Nașterea Domnului, ci Paștele – Sfânta Înviere a lui Hristos.
De Crăciun însă, în sufletul oamenilor, această Sărbătoare a Nașterii Domnului se transformă în mari bucurii sufletești, pentru că ei au sentimente de recunoștință și de mulțumire, pentru toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit nouă oamenilor de când S-a arătat în trup.
Oamenii sărbătoresc Nașterea lui Dumnezeu, sunt pregătiți pentru primirea Pruncului Divin, astfel încât, reușesc să vadă mental și cu credință Fecioara Maria ca un tron heruvinic și ieslea ca un sat în care a tronat Cel indestructibil Hristos Dumnezeu.
Cu siguranță, cea mai frumoasă Sărbătoare din an este Crăciunul – Nașterea lui Iisus Hristos. Nimic nu se compară cu o iarnă bogată cu zăpadă și atmosfera creată de minunăția acestei Sărbători. Hristos se naște în inimile oamenilor creștini de pretutindeni și astfel ei trăiesc acum o experiență spirituală, menționată și de teologi.
În această perioadă din an, frumusețea nu constă de fapt în luminile intermitente și brazii împodobiți, ci mai degrabă în praznicul care se trăiește mai bine în taina Sfintei Liturghii, după slujba de priveghere a praznicului Nașterii lui Hristos, în ode ale Nașterii lui Hristos, după un post de 40 de zile și o pregătire prin introspecție și rugăciune, pentru a se curăți sufletul pe cât este posibil și astfel să se poată trăi marea taină a Înomenirii lui Hristos.
Adică, felul în care Marele Dumnezeu, Cel pe care nu-L încape întregul Univers, Cel înconjurat de miliarde și miliarde de Îngeri, primește să ia în mod deplin natura umană, exceptând desigur, să se facă om, și chiar în cel mai ultim sens, cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeirea nu se putea smeri mai mult decât S-a smerit!” Adică Hristos ar fi putut veni pe lume în slavă, fiind închinat de miliarde de Îngeri, iar oamenii să fie surprinși și minunați de El, să fie mișcați și să-l urmeze.
Acela însă, a venit străin, mic, sărac, necunoscut, ca un nimic. Nu L-a primit nimeni în afară de peștera animalelor necuvântătoare. Iar acolo, în peștera micuță din Bethleem, s-a făcut începutul replăsmuirii și mântuirii lumii.
În mănăstirile ortodoxe, monahii după privegherea premergătoare Nașterii Domnului, și prin participarea lor, la Sfânta Împărtășanie, se împărtășesc cu Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat pentru mântuirea noastră, ca să-i întărească în toate cele douăsprezece zile, dar și în tot restul vieții lor.
În acest fel și noi oamenii mireni care participăm la fiecare Sfântă Liturghie în zilele de sărbătoare, trăim și încercăm să aveam simțirea Întrupării, propovăduirii, minunilor, Răstignirii, Îngropării, Învierii și Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos.
În această iarnă, cel mai frumos decor este creat de frumusețea și varietatea imaginilor naturale de iarnă, de liniștea naturii. În această noapte oamenii se gândesc la Betleem, la Steaua strălucitoare ce domină și strălucește în Răsărit și care aduce la viață Nașterea lui Dumnezeu Cuvântul în venerabila Peșteră. Cel mai frumos moment este acela, când în noaptea de Crăciun, un Înger strălucitor al Domnului a anunțat păstorilor simpli „Iată, vă aduc o veste bună, o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul. Căci vi s-a născut astăzi un Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” Prin urmare, oamenii ar trebui să păstreze pentru totdeauna în inimile lor acest mesaj sublim, din noaptea albă, când „o mulțime a oștirii cerești” a cântat „pentru dumnezeirea tuturor”, „Slavă lui Dumnezeu în locurile de sus și pe pământ pace oamenilor, iubire și bunăvoință”.
Sărbătoarea Nașterii Domnului este întotdeauna o plinătate a timpului, o perioadă de cunoaștere de sine, de recunoștință pentru măreția iubirii divine față de noi oamenii, o mărturie a adevărului divinității-umane și a libertății în Hristos.
Măreția Crăciunului poate fi simțită mai mult de cei smeriți. Bucuria, de asemenea, este cel mai bine trăită de cei smeriți, precum erau acei păstori din Betleem și magii înțelepți ai Răsăritului, care se închină pruncului nou-născut în peșteră. Marea expresie a smereniei este chiar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar Iosif tăcut, este la fel de smerit. Hristos ajunge într-un loc dificil și tulburător în cel mai smerit mod, nu putea fi mai smerit. S-a născut într-o peșteră cu animale, nimeni nu L-a perceput, pe Cel care a dat viață nouă. Lumea alerga într-un ritm frenetic, pe alte căi, cu alte obiective. Așa și atunci, așa și acum.
