Cine-i șeful? Dinamica familiei – despre ierarhii și rolurile membrilor grupului familial

0
57
Familie
Familie

Atunci când discutăm despre ierarhiile și rolurile în familie, este nevoie să înțelegem un prim lucru: acestea sunt în continuă schimbare și adaptare, atât din punct de vedere istoric (influențate fiind de către evoluția socială și culturală), cât și în cadrul unei familii.

Poate că inițial, rolurile sunt clare pentru toți membrii, însă nu există relații care să rămână neschimbate. De exemplu, părinții care reprezintă autoritatea cât timp au copii mici nu doar că vor trebui să renunțe la o parte din aceasta, ci ajung uneori în roluri inversate (după cum se spune, atunci când e timpul copiilor să aibă grijă de cei care le-au dat naștere – ei bine, aceasta schimbă și dinamica relației).

Este bine să fim conștienți că aceste roluri (ce presupun drepturile, privilegiile, responsabilitățile și obligațiile fiecăruia – așadar, indică poziția deținută în grupul familial), aceste roluri nu sunt nici eterne și nici infailibile. Nici nu trebuie să fie, având în vedere că în cazul oricăror relații, flexibilitatea este un atu. Este nevoie să știm cum să ne adaptăm pe zi ce trece, nu să rămânem blocați într-un pattern învechit.

Chiar însăși conceptul de familie nu a rămas același – și deși există mereu cei convinși că acesta este un lucru rău, odată cu shimbările sociale, cu declinul a ceea ce se cheamă „familie tradițională”, probabil că este bine să se dezvolte noi forme capabile de autosusținere. Deși a fost atât timp criticată, azi familia monoparentală, de exemplu, nu mai constituie o raritate, dimpotrivă (ceea ce nu înseamnă că e mai bună, doar că e necesară în unele situații, chiar pentru binele copiilor).

Revenind la dinamică, ierarhii și roluri, acestea întotdeauna vor fi flexibile.

Soț-soție. Nu a trecut atât de mult timp de când se obișnuia ca bărbatul să fie șeful absolut al familiei, mai mult datorită puterii sale financiare. El era cel care lua cele mai importante decizii, chiar dacă femeia era cea care practic conducea viața domestică și lua micile hotărâri de zi cu zi. El era capul familiei.

Însă azi, când ambii soți au o putere financiară aproximativ egală, cum rămâne cu această ierarhie și cu împărțirea rolurilor? Din păcate, rar în familie există democrație. Adesea, pur și simplu din cauza unor mentalități învechite, bărbatul încă deține o mare parte din autoritate. Însă femeia va avea atât responsabilitate financiară, cât și cea de a îngriji casa și copiii…
Însă să nu exagerăm: azi sunt din ce in ce mai mulți tați care se implică atât în treburile casnice, cât și în rolul lor de părinte cu adevărat activ. Azi, există familii în care cei doi soți chiar sunt parteneri, fără ca unul să fie mai puternic.

Părinte-copil. Cât despre relația dintre părinți și copii, nici aceasta nu este neschimbată. E o greșeală să te consideri șeful celui mic – ești doar ghidul și ocrotitorul său. Și este inițial normal să îți impui autoritatea – nu prin forță și frică, ci prin respect și grijă. Dar nici asta nu rămâne astfel.

Odată ce copii cresc și se maturizează, ei au nevoie în mod natural de mai multă autonomie și de independență. Este ilogic să te comporți cu un copil de 16 ani ca și cum încă ar avea 6! Ei au nevoie să fie ascultați, să fie consultați când se iau decizii ce afectează întreaga familie. Și până la urmă, chiar nu au nevoie de un șef strict, ci de un mentor.

Frați. Între frați, există din nou ierarhii ce se schimbă. Un frate mai mare, de exemplu, își poate asuma o parte din rolul de părinte, care are autoritate și responsabilitate față de cel mai mic. Apoi, de la o anumită vârstă, nu se mai poate vorbi de vreo autoritate doar pe baza unei diferențe de vârstă.

Ideea este să nu rămânem blocați în rolurile noastre, ca și cum a fi mamă/soție, tată/soț, frate mai mare sau mai mic înseamnă niște drepturi și niște responsabilități eterne. Oamenii se schimbă, evoluează, iar dacă relațiile dintre ei nu se adapteaza la această modificare, atunci au eșuat.

Nu este atât de ciudat să vezi părinți ce se poartă cu copiii lor adolescenți sau chiar adulți ca și cum încă au 5 ani („Ai mâncat azi?”, „Hai să-ți fac curat” etc.), nici să vezi adulți infantilizați care se comportă ca și cum au 5 ani („mamiiii, nu știu să fac”). Nici între soți nu este foarte ciudat să vezi un bărbat care se poartă ca și cum este șef absolut, sau o femeie care, deși absolut capabilă, alege să acționeze ca o soție „bună și cuminte”…

Familia se schimbă și se va schimba, este o realitate. De aceea, a rămâne prinși în trecut nu ajută pe nimeni – în nici un caz pe noi înșine. Frica de shimbare este normală, însă trebuie să fim conștienți că aceasta este chiar esența vieții – schimbarea. Ce nu se mișcă și nu evoluează, nu trăiește…

Ca o concluzie, cum rămâne cu întrebarea cine-i șeful? De preferat, nimeni! Da, este necesar ca părinții să își impună autoritatea în fața copiilor, atât timp cât ei chiar sunt copii. În rest, cu cât lucrăm mai mult pentru ideea de colaborare și nu pentru cea de dominare/supunere, cu atât mai bine!

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ