Despre deficitul de atentie se spune ca este o tulburare, in primul rand, a hiperactivitatii aparute, cel putin, in randul copiilor, numit si ADHD, abreviere a structurii Attention Deficit Hyperactivity Disorder, ceea ce se traduce simplu prin deficit de atentie. Nu trebuie sa confundam un copil putin neastamparat cu unul care prezinta aceasta tulburare.
Aceasta afectiune de comportament, asa cum specialistii au numit-o este extrem de frecventa in randul copiilor, desi poate aparea si la adulti, cauzele fiind insa diferite de la un caz la altul, cel putin in ceea ce priveste manifestarea sa la adulti, acestia fiind, de fapt, copiii cu ADHD ajunsi la maturitate.
Desi, in randul copiilor, semnele acestei tulburari comportamentale apar inca din anii in care cel mic este la gradinita, punctul culminant se contureaza abia in anii scolari, dupa varsta de 7 ani cand problemele copilului incep sa fie destul de evidente pentru adultii din jurul lui, in special pentru parinti, respectiv educator care prezinta insuficiente in comunicare. Oricum, debutul este consemnat la varsta de 7 ani cand copilul ar trebui sa faca primii pasi in viata sa sociala, sa comunice cu oarecare usurinta si sa inceapa sa perceapa pericolele ce trebuie ocolite de catre el.
Diagnosticul, stim bine, nu este neaparat pus de un specialist, ci, mai degraba, de educator sau invatator. Parintii sunt anuntati cu privirea la situatia celui mic, iar singurul lucru pe care trebuie sa-l faca e sa incerce sa inteleaga aceasta situatie si, deopotriva, sa-si ajute copilul. Din nefericire, parintii cu o gandire traditionala, evita sa vorbeasca despre deficitul de atentie al copiilor lor, ba chiar, nici macar nu cred intr-un astfel de diagnostic, desi semnele sunt destul de clare pentru toti.
Mai mult decat atat, pana si colegii vor observa ca ceva este in neregula cu un anume copil sau cu mai multi din clasa lor. Desigur, copiii care prezinta deficit de atentie nu trebuie inlaturati din colectiv, marginalizati, ci dimpotriva, ei trebuie sa fie ajutati sa se integreze si, totodata, sa se vindece. Nu este vorba aici chiar de o vindecare in adevaratul sens al cuvantului, ci de o revenire la parametrii normali, mai ales ca semnele unei astfel de afectiuni se reflecta in comportament si nu neaparat in sanatatea clinica a copilului.
Situatia se agraveaza in ceea ce priveste copiii, caci acestia pot prezenta semne ale hiperactivitatii si deficitului de atentia si in viata lor de adolescenti, respectiv adulti, cu atat mai grav cu cat si problemele rezultate vor fi, bineinteles, si mai intense si greu de stapanit. Foarte multe studii au aratat ca acei copii care au un deficit de atentie, desi vor obtine rezultate foarte bune chiar si la facultate, vor fi legati intotdeauna de aceasta afectiune, ei facand eforturi supraomenesti sa-si ascunda aceasta tulburare de comportament.
Vina este a parintilor, dar si invatatorilor si a celorlalti profesori, fie ca ne referim la diriginti sau educatori. Tocmai de aceea, acesti copii au nevoie de ajutor, cauzele deficitului de atentie fiind inca necunoscute. De fapt, s-a pus problema unei probleme neurologice la nivelul creierului.
Pe de alta parte, psihologii considera ca ADHD isi are cauzele in lipsa unei autodiscipline care ar fi trebuit, de fapt, insuflata printr-o educatie adecvata atat de parinti, cat si de educator, sau de ceilalti adulti din jurul copilului. Chiar si asa, se spune ca aceste cauze nu sunt sigure, insa daca ne vom referi la deficitul de atentie, din punct de vedere psihologic, vom mentine ipoteza conform careia chiar se poate face ceva in acest sens si adultul de maine nu va avea de suferit.
Tratarea, de catre psihiatri, se face prin diferite medicamente, iar, asa cum ne si imaginam, exista si cateva efecte secundare care sunt destul de grave, dand dependenta la randul lor. Exista si o controversa in acest caz, incat parintii acuza o mare parte din psihiatri ca le-ar distruge viitorul copiilor lor prin recomandarea unor medicamente care, pentru a rezolva o singura problema, cauzeaza altele, ceea ce nu este nicidecum de dorit de catre nimeni. Sa nu mai mentionam ca dependenta este iarasi o problema ce implica intreaga familie, intrucat medicamentele sunt costisitoare, plus ca ii pot periclita viitorul copilului.
Multi parinti se gandesc cu teama la viitorul copiilor lor, cu atat mai mult cu cat viata lor sociala de dupa varsta de 7 ani nu este tocmai cea adecvata, si nici rezultatele scolare nu sunt asemenea. In sfarsit, psihologii ii indruma pe parinti sa faca terapie alaturi de copiii lor, ori doar cu cei mici, in functie de cat de grava este situatia.
Tot de gravitatea situatia, dar si de comportamentul familiei si a celorlalti din jur depinde vindecarea de la sine a deficitului de atentie. Copilul nu va putea face absolut nimic in conditii normale, nici sa invete o lectie, nici sa stea cuminte atunci cand trebuie. Cu alte cuvinte, deficitul de atentie se manifesta prin aceste tulburari de comportament care ii vor pune in pericol atat viata sociala si profesionala, cat si cea personala.
Insa, cum spuneam mai sus, se poate vindeca de la sine, daca ajutorul familiei este in masura sa readuca situatia la normalitate. Spre exemplu, copilul nu va fi descurajat, ci dimpotriva, va fi incurajat sa aiba incredere in propriile forte si se va incerca corectarea acestor probleme de comportament. Si nu oricum, ci in conditii cat mai optime, copilul fiind, in acelasi timp, incurajat. Deficitul de atentie nu trebuie sa excluda copilul din niciun mediu, mai ales din cel familial, in care trebuie sa existe sprijin si intelegere deopotriva.
