Bunicii „băgăreţi” – când bunicii se implică excesiv în educaţia copiilor tăi şi viaţa ta de familie

0
799
Bunicii
Bunicii

Multe dintre amintirile preţioase ale copilăriei au legătură cu prezenţa bunicilor. Vrei ca cei mici să se bucure de relaţia specială nepoţi-bunici, dar este de la sine-înţeles că vrei în acelaşi timp să ai propria ta familie, fără ca părinţii tăi sau ai soţului/soţiei să îşi bage nasul şi să încerce să „conducă” în casa ta!

De multe ori, când doi tineri soţi devin prima oară părinţi, ajutorul şi implicarea bunicilor sunt bine-venite, la fel şi sfaturile lor experimentate despre creşterea şi îngrijirea micuţului. Însă nu trece mult timp şi această implicare poate să ţi se pară excesivă, ajungi să simţi că vor să preia controlul, că ei cred că ştiu tot mai bine decât tine, că îţi subminează autoritatea de părinte.

Bunicii au un rol special în familie şi în viaţa copilului, dar se întâmplă adesea ca intervenţia lor să deranjeze părinţii. Aceasta deoarece stilul şi viziunea lor asupra creşterii, disciplinei, educaţiei copiilor diferă de cele ale părinţilor, ba chiar se bat cap în cap.

Există două tipuri de bunici care intervin în mod deranjant şi subminează autoritatea părintelui; pe de o parte, avem bunicii stricţi, care uită că nu sunt ei părinţii copilului şi doresc să îl crească şi educe după standardele şi regulile lor. Pe de altă parte, avem bunicii iubitori, care se bucură că nu mai sunt ei cei care trebuie să disciplineze şi sunt prea îngăduitori, neţinând cont de regulile impuse de părinţi şi răsfăţând excesiv copiii.

În primul caz, ca părinte, te trezeşti cu un „dictator” care nu ia în seamă ceea ce stabileşti tu şi îşi impune propriile reguli şi idei în îngrijirea şi educaţia copiilor. Ţie ţi se pare în regulă ca cel mic să se uite după prânz le desene – vine bunica şi îl trimite la culcare sau la teme; îi permiţi să poarte noii pantaloni la modă printre copii – vine bunica şi îi confiscă, oferindu-i în schimb nişte „pantaloni buni, de lână”.

Mai rău, te critică pe tine ca părinte mai subtil („chiar ţi se pare o idee bună să…”) sau mai direct („ascultă-mă pe mine, tu habar n-ai”). O situaţie greu de suportat, mai ales dacă bunicii sunt şi des prezenţi în casa ta, de parcă au tot dreptul din lume să preia controlul şi să facă tot după dorinţa lor (să nu mai vorbim despre criticile asupra gospodăriei).

În al doilea caz, te trezeşti că te chinui să impui reguli şi să disciplinezi copiii, dar aceştia găsesc o portiţă de scăpare apelând la bunicii mult prea binevoitori. Îi spui clar că nu are voie să mănânce seara ciocolată – vine bunica sau bunicul şi-i strecoară bomboane („ce rau să-i facă, doctorii aştia nu ştiu ce vorbesc”); îi spui că pentru a avea noul telefon, trebuie să îşi termine sarcinile în casă şi să aibă note mai bune – vin bunicii şi-i dau cu dragoste banii necesari; nu-l laşi să stea treaz după zece seara – vin bunicii şi te „obligă” să-l laşi, că e „mare de acum”…

Aceşti bunici, deşi nu sunt tocmai critici asupra stilului tău de parenting, tot nu-ţi fac treaba mai uşoară. Regulile sunt reguli şi nu ar trebui să existe „scăpări” şi totuşi este imposibil dacă ei „îşi bagă nasul” şi te fac să te simţi prea sever…

Bunicii se implică deseori excesiv în creşterea şi educaţia copiilor şi în general, în viaţa ta de familie. „Pentru că le pasă” şi nu din răutate – cel puţin, aşa ai vrea să crezi. Totuşi, te bombardează cu sfaturi necerute (şi discutabile, dacă nu chiar ciudate, de tipul ideilor învechite despre sănătatea celor mici), te asaltează cu critici mai subtile sau nu despre modul în care TU îţi creşti copiii TĂI, îţi subminează autoritatea ignorând regulile impuse de tine copiilor.

Lumea se schimbă, odată cu ea şi cunoştinţele despre îngrijirea şi educaţia copiilor; tu ai propriul stil parental, părinţii tăi sau ai soţului/soţiei un altul. Este logic să nu aveţi aceleaşi idei, la fel cum este logic ca fiecare să îşi crească copiii aşa cum crede el de cuviinţă, nu cum i se spune. Dar cum să le spui că sunt prea băgăreţi fără a strica relaţiile?

Ce facem când bunicii se implică excesiv în educaţia copiilor şi viaţa ta de familie:

Chiar sunt băgăreţi sau doar încearcă să ajute? În primul rând, e bine să realizezi că poate tu vezi lucrurile în lumină negativă (soţul/soţia ta ce părere are?). De exemplu, atunci când ai născut prima oară, sau când ai avut o perioadă foarte ocupată, sau când ai plecat în concediu, te-a bucurat ajutorul lor, nu? Se bagă unde nu e treaba lor, sau doar încearcă să ajute (poate fără să îşi dea seama că nu mai ai nevoie de acest ajutor)?

De ce se implică? Chiar crezi că ideea este să îţi submineze autoritatea, să te critice, să te facă să simţi că nu faci nimic destul de bine? Sau sunt doar doi părinţi bine intenţionaţi, care poate într-adevăr se implică prea mult, dar doar din dorinţa de a se simţi utili? Nu uita că poate viaţa lor acum li se pare cam goală şi au nevoie să ajute, să se simtă utili şi iubiţi.

Spune clar şi direct ceea ce simţi despre implicarea lor. Bineînţeles, cu tact şi respect, dar trebuie să le transmiţi cum te fac să te simţi şi ce aştepţi tu de la ei şi aceasta încă de la început! Nu ţi se pare nedrept, după ce în primul an de viaţă al copilului te-ai arătat recunoscător că sunt acolo şi te ajută, ca apoi, când nu mai ai nevoie, să le reproşezi că îşi bagă nasul? Spune încă de la început că preţuieşti ajutorul, dar că vreţi să vă descurcaţi cu creşterea copilului singuri, doar de aceea aţi devenit părinţi!

Nu uita să le spui cât apreciezi dorinţa lor de a ajuta, cât preţuieşti experienţa lor, dar că vrei să faci lucrurile în propriul tău fel (iar critica lor arată că nu te respectă deloc ca părinte). Şi nu uita – dacă decizi să porţi o astfel de discuţie, este bine să ai sprijinul soţului/soţiei, indiferent de ai cui părinţi sunt ei, căci altfel vei părea doar tu un nerecunoscător care exagerează!

loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ