In psihologie, o definire concreta a stimei de sine a copilului, dar si a adultului se refera la relatia dintre aspiratiile, dorintele persoanei si indeplinirea lor, succesul acestei persoane. Asadar, acest concept ar reflecta auto-evaluarea persoanei cu privire la succesul intr-un domeniu sau altul din viata sa. Este strict legata de asteptarile si dorintele copilului sau ale adultului: daca un copil doreste si pune mare pret pe aprecierea din partea unui adult anume (mama, tatal), iar acesta il critica, stima sa de sine va fi scazuta.
Daca, in schimb, pentru copil nu este importanta parerea acelui adult, critica din partea lui nu va avea vreun efect sau importanta. De aceea, daca o mama ii spune copilului “esti un prost”, aceasta il va afecta intens, insa daca un oarecare vecin sau coleg ii spune acelasi lucru, copilul poate nici sa nu ia in seama comentariul.
Stima de sine a copilului se formeaza pe doua planuri: planul exterior, referitor la evaluarea pe care o primeste de la altii semnificativi, la acceptarea din partea acestora si aprecierea lor si pe plan intern, referitor la propria evaluare, valorizare si acceptare a eu-lui. Stima de sine poate fi privita global: opinia generala a copilului despre sine sau specific: de exemplu, un copil cu o stima de sine in general ridicata, poate intr-un anumit domeniu sa aiba o stima de sine scazuta – pe planul competentei sale la matematica.
In limbajul cotidian, stima de sine a copilului se confunda cu increderea sa in sine, insa cele doua, in psihologie, sunt distincte. Stima se refera la sentimentele cu privire la propria persoana, in timp ce increderea se refera la credintele, convingerile cognitive despre propria persoana. Prima se refera la aspecte legate de afecte, a doua la cognitie. Astfel, un copil poate avea o stima de sine ridicata – simte ca este valorizat si se valorizeaza si apreciaza, insa o incredere in sine legata de un aspect anume scazuta – nu crede ca este in stare sa invete sa inoate!
Stima de sine a copilului nu este neconditionata: mai exact, ea nu ramane neafectata de anumite esecuri in viata de zi cu zi. Copiii gandesc si simt in termeni comparativi: daca zcineva este mai bun, daca cineva are mai mult, stima de sine va avea de suferit – de aici vorba populara “sa moara capra vecinului”. La fel, un anumit esec (la scoala, de exemplu) sau o critica din partea cuiva valorizat de catre copil ii va afecta considerabil stima de sine. Copiii au reactii afective intense, exacerbate fata de un esec sau fata de critica – spre deosebire de adulti. De aceea este atat de simplu pentru un profesor sarcastic sau un parinte indiferent sa provoace adevarate dezastre in imaginea de sine a copilului.
Stima de sine a copilului este deosebit de labila si schimbatoare, de aceea parintii trebuie sa aiba grija sa il incurajeze pe cel mic si sa ii arate ca il apreciaza. O situatie de genul: tatal isi roaga copilul sa ii aduca un pahar cu apa, cel mic se impiedica si sparge paharul, la care tatal incepe critica: “ce aiurit esti, nu poti nici macar asta sa faci ca lumea, ce sa ma mai astept de la tine” – o astfel de situatie, care adultului i se poate parea nesemnificativa, il va afecta mai mult decat s-ar crede pe cel mic. El va lua “de bune” spusele tatalui, se va gandi apoi “chiar, ce prost sunt, nu fac nimic bun”, iar reactiile afective intense, emotiile de vinovatie, rusine vor lucra la nivelul imaginii de sine.
Aparitia si dezvoltarea stimei de sine a copilului se face in mediul familial: primele auto-evaluari sunt, de fapt, cele preluate de la parinti. Copilul mic – pana in cinci, sase ani, nu se percepe prin prisma propriei individualitati, ci prin prisma adultilor din jur. Astfel, daca un copil aude deseori laude de la parinti, de exemplu, cat de destept si istet este, el va crede la randul sau acest lucru. Intrebati un copil mic cum este el si veti primi exact evaluarea data de catre parinti: cel mic va spune fie ca este “istet”, “cuminte”, “rau”, “prostanac”, “dragalas” etc.
Astfel, cel mai important rol si cea mai decisiva influenta in formarea stimei de sine a copilului o au parintii. Un studiu celebru efectuat inca din 1967 de catre psihologul Coopersmith a pus in relatie directa stima de sine a copilului cu mediul familial si stilul educativ al parintilor. Astfel, s-a aratat ca acei copii cu o stima de sine ridicata au parinti afectuosi, implicati in viata copilului, care il ajuta si il inteleg. De asemenea, acesti copii au invatat de timpuriu sa respecte regulile, parintii impunandu-le clar limite de comportament si standarde, fara a utiliza insa des sanctiunea, ci aprecierea si recompensa.
Acesti parinti le explica celor mici de ce exista regulile si de ce anumite comportamente sunt inacceptate si nocive, iar in cazul in care sanctiunea este necesara, cea aleasa preponderent este lipsirea de privilegii o perioada de timp – in nici un caz critica sau agresivitatea. Stima de sine a copilului este dezvoltata armonios intr-un mediu familial democratic, in care parintii implica pe cat posibil copilul in stabilirea planurilor familiale, a orarului zilnic si a regulilor. Suna ideal, insa este si real!
Astfel, stima de sine este ajutata de implicarea adultilor in viata copilului, incurajarea si aprecierea lui, acceptarea lui asa cum este si impunerea unor standarde comportamentale precise. Copiii care cresc intr-un astfel de mediu familial armonios si democratic nu numai ca au o stima de sine crescuta, ci si stabila si mai putin influentata de schimbari exterioare sau de esecurile din viata de zi cu zi.
Studii efectuate cu copii cu o stima de sine mai putin ridicata si instabila arata aspectele ce contribuie la aceasta situatie: parinti (in special tatal) care critica, care dau vina pe copil, care sanctioneaza orice incalcare, care nu observa si comportamentele pozitive, care nu remarca succesele, care nu manifesta afectivitate si care nu petrec timpul cu cei mici in diverse activitati. Acesti copii manifesta o labilitate ingrijoratoare a stimei de sine: de exemplu, intr-o zi in care au suferit un esec (la scoala) si au fost criticati de catre profesoara sau parinti au o imagine de sine deosebit de negativa, insa in alta zi, cand obtin un succes si sunt laudati, stima de sine creste!
La ce ajuta stima de sine a copilului? In primul rand, la autoconservare, la motivatia personala a persoanei. In al doilea rand, prin dezvoltarea stimei de sine, copilul si mai apoi adultul adopta strategii de integrare in grup, intretine relatii sociale vitale pentru o viata armonioasa si un echilibru psihic (indivizii cu stima de sine scazuta sunt inadaptati social, au dificultati reale in a crea si mentine relatii sociale).
In al treilea rand, stima de sine duce la motivatia si dorinta de auto-perfectionare, de a dobandi noi cunostinte si abilitati (in timp ce o persoana care crede ca nu este buna de nimic nu are vreo motivatie sa incerce sa invete ceva nou, crezand ca nu va reusi). Nu in ultimul rand, prin stima de sine te definesti si evaluezi constant, observi ce merge bine si ce nu in viata ta.
