Sinuciderea curaj sau lașitate? Sunt câteva argumente ale religiei care, dincolo de faptul că sunt religioase și stau frecvent în gura unor persoane mai mult sau mai puțin inteligente și demne de a fi ascultate sunt și… adevărate.
Unul dintre ele: indiferent cât de apăsătoare poate fi la un moment dat, viața e sfântă. Este, probabil, singurul drum prin care putem fi mai mult decât simple mamifere. Toți suferim și toți avem momente în care cedăm, indiferent cât de sus ne ținem nasul, înainte sau după ele. Dar de aici și până la sinucidere… Știu că mulți mă vor considera insensibil, dar mie sinuciderea mi se pare unul dintre cele mai egoiste și mai lașe lucruri de care poate da dovadă o ființă umană, chiar dacă suferă de depresie. Deci pentru mine, întrebarea sinucidera curaj sau lașitate are un singur răspuns. Acela este lașitatea.
Sinuciderea curaj sau lașitate. Mai mult lașitate
Înțeleg că depresia cronică există și că poate fi foarte greu să lupți cu ea. Înțeleg că este o boală serioasă, care are nevoie de tratament adecvat, dar și de sprijin din partea celor din jur. Cu toate acestea, dacă depresia lovește o persoană puternică, cu stimă de sine și responsabilă față de cei dragi, atunci persoana câștigă lupta. O persoană puternică este capabilă să se deschidă, să ceară și să primească ajutor. Am cunoscut oameni care s-au sinucis. În cele din urmă, i-am înțeles și am reusit să-i iert, dar tot consider că, în general, sinuciderea este alegerea lașului egoist.
Singura modalitate prin care eu personal pot justifica sau lua în considerare sinuciderea ca un act altruist, chiar eroic, este atunci când persoana care o comite o face pentru a salva viața altcuiva. Am auzit de mama care și-au sacrificat viața pentru copiii lor și am tot respectul pentru ele.
Să nu fim lași!
Însă cred sincer că orice persoană rațională știe că uneori sinuciderea este un act de lașitate și atât. Orice persoană cu minim bun-simț va lua în considerare exemplul lui Hitler, care și-a planificat sinuciderea pentru a scăpa de urmărirea penală, în timp ce Berlinul ardea la picioarele lui. Nu vă place exemplul? Atunci nu elogiați sinuciderea!
De multe ori sinuciderea este o cale de a scăpa de ceva, fără luptă, fără asumarea responsabilității: gândiți-vă la criminalii sinucigași care, după ce au ucis una sau mai multe persoane, se sinucid pentru a evita să fie prinși. Doar un nebun ar putea elogia sinuciderea drept ceva romantic, desprins din Romeo și Julieta. Viața nu este literatură și doar un nebun ar putea pretinde că sinuciderea nu este niciodată egoistă sau lașă.
În sinea noastră știm că uneori este. Foarte multe persoane își planifică sinuciderea și rar este acest gest unul impulsiv. Iar aceste persoane și-o planifică exact în aceeași manieră în care și-ar planifica evadarea. Singura diferență dintre ei și Hitler este povestea de care încercă să scape. Și mi-e greu să cred că atinge vreun sinucigaș de acum aceste proporții monstruoase.
Nu spun că toate sinuciderile acte de lașitate și egoism, ca la Hitler dar dacă te gândești să o faci, o faci greșit. Există o legătură între multe dintre ele, legătură pe care o ignorăm uneori: evadarea planificată din viață. Iar în aceste cazuri, da, chiar vorbim despre lașitate și egoism.
Sinuciderea curaj sau lașitate? Voi ce spuneți?